Unirea Face Puterea

24 ianuarie – eveniment cu o deosebita semnificatie istorica – Unirea Principatelor Române

protestConştiinţa poporului român despre unitatea sa etnică este străveche. Când românii din Transilvania coborau la iernat cu turmele lor în Câmpia Dunării sau dincolo de Dunăre, pe ţărmul mării, ei auzeau pretutindeni aceeaşi limbă şi vedeau aceleaşi obiceiuri.

Tot aşa, când pescarii de la „baltă” treceau cu carele lor de peşte peste munţi, spre Braşov, Sibiu, Bistriţa şi mai departe, întâlneau aceeaşi limbă şi-şi dădeau seama că este unul şi acelaşi popor. Cărturarii moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin au stăruit încă din secolul al XVII-lea asupra unităţii rßomânilor, arătând că moldovenii cu muntenii şi cu transilvănenii una sunt şi „de la RÂM ne tragem”, din nobila obârşie a Romei.

Dar dacă exista o conştiinţă populară şi una cărturărească asupra unităţii etnice româneşti, nu era, în schimb, şi o unitate politică. Astfel, se înfiinţau trei state: unul la miazăzi de Carpaţi, Ţara Românească sau Muntenia, altul la răsărit, Moldova, şi un al treilea în interiorul lanţului Carpatic, Transilvania. Mihai Viteazul a fost singurul domn român care a reuşit să reunească sub stăpânirea sa cele trei ţări româneşti, în anii 1599-1600. Această unire nu a durat decât puţină vreme, dar amintirea faptei sale nu s-a mai stins niciodată, rămânând îndreptar luminos pentru urmaşi. Primii, care au reluat ideea de unitate naţională, după actul temerar al lui Mihai Viteazul, au fost reprezentanţii şcolii ardelene: Petru Maior, Gheorghe Şincai, Inocenţiu Micu-Clain şi Ion Budai Deleanu.

Încă din 1772, într-un memoriu personal, semnat de mai mulţi înalţi dregători şi adresat Austriei, marele ban muntean, Mihai Cantacuzino, arăta avantajele ce ar decurge pentru Principatele Române, dar şi pentru pacea europeană, dacă Ţara Românească şi Moldova s-ar uni şi dacă noul stat s-ar bucura de protecţia comună a Austriei şi Rusiei! Odată cu veacul al XIX-lea, ideea unirii politice a românilor de pretutindeni a devenit tot mai puternică şi a ajuns să se impună ca o necesitate obiectivă. Răpirea Moldovei dintre Prut şi Nistru de către Imperiul Ţarist, la data de 16/28 mai 1812, a trezit şi mai mult conştiinţele unor bărbaţi luminaţi, pentru intensificarea eforturilor românilor, în scopul făuririi statului naţional român.

Adresându-se boierilor, într-o scrisoare din 5 aprilie 1821, Tudor Vladimirescu le spunea să ia legătura „cu dumnealor boierii moldoveni ca unii ce suntem de un neam, de o lege şi supt aceeaşi stăpânire şi ocrotiţi de aceeaşi putere”. În consecinţă, adăuga Tudor : „urmează să ştim cele ce se fac acolo, să le vestim acestea de aici ca fiind la un gând şi într-un glas cu Moldova, să putem câştiga, deopotrivă, dreptăţile acestor principaturi, ajutându-ne unii pe alţii”.

Cărturarii români doreau atunci, din adâncul fiinţei lor, unirea celor trei ţări româneşti. Imaginea Daciei vechi, a ţării lui Burebista şi Decebal, ce se întindea pe ambele laturi ale Carpaţilor, domina spiritele. Încă din 1818, învăţatul Dionisie Fotino a publicat „Istoria vechii Dacii”. Mihail Kogălniceanu a scos la Iaşi, în 1840, publicaţia „Dacia literară”. Transilvăneanul August Treboniu Laurian, împreună cu munteanul Nicolae Bălcescu, au început să dea la iveală, din 1845, la Bucureşti, „Magazinul istoric pentru Dacia”, editat în cinci volume.

Muntenii, într-un memoriu, cereau domnitorului Gheorghe Bibescu să lupte pentru înfiinţarea „regatului dacic”. Numele strămoşilor ajungea să aibă semnificaţia unui adevărat program politic: înfăptuirea statului românesc unitar, care răspundea unei necesităţi politice, economice, sociale şi culturale. Astfel, se instituia unirea vamală dintre Muntenia şi Moldova, aplicată de la 1 ianuarie 1848, precedată de convenţia de comerţ din anul 1835.

În 1842, tinerii din Muntenia au oferit tronul acestei ţări lui Mihai Sturdza, domnul Moldovei, care însă a refuzat să-l primească, de teama intervenţiei Imperiului ţarist. Unul dintre dezideratele partidei naţionale din Moldova, publicate de Mihail Kogălniceanu în august 1848, în Bucovina, era Unirea Principatelor. În timpul domniilor lui Barbu Ştirbei, în Ţara Românească, şi Grigore Ghica, în Moldova, ideea unirii a pătruns adânc în spiritele românilor, pe care domnitorii o susţineau. Astfel, Barbu Ştirbei, într-un memoriu din 1855, trimis marelui vizir, spunea: „Pentru a fi … interpretul credincios al opiniei publice, trebuie să adăugăm că dorinţele unanime ale valaho-moldovenilor, cheamă la unirea celor două principate sub un singur cap, chiar dacă acesta ar trebui să fie luat de la una din familiile princiare din străinătate, ceea ce ar cruţa cu adevărat o ţară ce a suferit de încercările alegerilor şi prefacerilor”. Iar Grigore Ghica, într-un memoriu trimis Conferinţei de pace de la Paris, la sfârşitul războiul Crimeii (1856), cerea, de asemenea, în chip hotărât – Unirea Pricipatelor Române. Mulţumindu-i pentru acest gest, divanul Moldovei declară: „Măria-ta ai pregătit calea către mântuirea ţării noastre, căci ai sprijinit şi ai pledat înaintea aeropagului european întrunirea Principatelor, principiu de mărire, de glorie şi de temeinică aşezare a acestei ţări”.

Noile divanuri ad-hoc, alese în octombrie 1857, cereau Porţii Otomane şi Puterilor garante:
1. Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634;
2. Unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele România;
3. Prinţ străin, cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării noastre;
4. Neutralitatea Principatelor;
5. Putere legiuitoare încredinţată unei Obşteşti Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.
Prin Convenţia prevăzută de Tratatul de la Paris, încheiat la Osborne, în ziua de 7/19 august 1858, s-au hotărât următoarele: Muntenia şi Moldova vor purta numele de Principatele Unite; va exista o Comisie Centrală, cu sediul la Focşani, care va pregăti legile; tot la Focşani, va exista o Curte de Casaţie comună şi armatele vor primi o organizare identică spre a forma, la nevoie, una singură; în schimb, fiecare ţară va avea domnul său, care va cârmui cu ajutorul miniştrilor şi va exista o adunare legislativă. Prin aceasta, Convenţia devenea noua Constituţie.
Conform noii Constituţii, moldovenii au ales la 5/17 ianuarie 1859 pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Moldovei. În Muntenia se vorbea la început de Gheorghe Bibescu şi de Barbu Ştirbei, foşti domni. Învingând elementele conservatoare, reprezentanţii partidei naţionale au reuşit să aleagă ca domn, la 24 ianuarie 1859, tot pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Un ziarist al epocii, George Valentineanu scria: „Tot Bucureştiul era în picioare de la Filaret şi Dealul Mitropoliei până la Băneasa, mişcat de această veste salvatoare şi strigând din rărunchii inimii-Trăiască Unirea! Trăiască Cuza Vodă! Trăiască Roşii şi Albii! Trăiască boierii şi poporul! Bucuria era în culme. Toţi îşi deteră mâna şi se sărutară ca nişte fraţi. Nu mai erau resimţite sentimente separatiste, nu mai erau partide (…). Lacrimi de bucurie ieşeau din ochii tuturor.” A fost unul din rarele momente de concordie naţională pe care le-au trăit românii în istoria lor.

Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, care a provocat o mare însufleţire în Moldova, Muntenia şi Transilvania, înaintaşii noştri au ştiut să împace textul Convenţiei de la Paris (din august 1858), cu dorinţa ţării întregi. Astfel, lupta pentru unire a înregistrat un succes răsunător, dubla alegere însemnând începutul procesului de construire, pe baze moderne, a statului naţional român.

Sugestivă pentru entuziasmul populaţiei româneşti, după dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, este telegrama trimisă de locuitorii judeţului Fălciu: „Fapta pe care Măria-Voastră aţi isprăvit slobozind neamul românesc din boieresc, munca silită … este atât de mare cât nu o poate scrie niminia. Dumnezeul părinţilor noştri păstreze zilele Măriei Tale ferice; îl rugăm să ia din zilele noastre şi a copiilor noştri şi să adaoge la ale Măriei Tale, să ne pui la cale până la sfârşit. Rugămu-te, dă-ne voie ca de acum înainte să te numim Părintele cel bine Voitor şi slobozitorul neamului ţărănesc”.

Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa românilor

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a născut la data de 20 martie 1820 într-o mahala a localităţii Bârlad. Părinţii săi, vornicul Ioan N. Cuza şi Soltana Cozadini, de origine greacă, i-au asigurat o copilărie fericită la moşia lor din localitatea Bărboşi, judeţul Fălciu (a nu se confunda cu Barboşi de Galaţi). Şi-a făcut studiile gimnaziale în Iaşi, în cadrul pensionului lui Victor Cuenin, desăvârşindu-şi instruirea la Paris, unde a urmat liceul şi apoi cursuri de medicină şi de drept. În perioada 1837-1840 a fost cadet în armată, la arma cavaleriei. Apoi a lucrat în calitate de membru al Judecătoriei Covurlui, însă în octombrie 1845 şi-a dat demisia, participând alături de tinerii revoluţionari români la pregătirea revoluţiei burghezo-democrate din martie 1848, în Moldova. A fost arestat împreună cu tatăl său Ioan, cu Costache Negri, Vasile Alecsandri, precum şi cu alţi 9 revoluţionari socotiţi periculoşi. Toţi au fost transportaţi, în câteva căruţe, la Galaţi şi îmbarcaţi pe un vapor pentru a fi trimişi în Turcia. Intervenţia hotărâtă a Elenei Rosetti-Cuza, cu care se căsătorise, la data de 30 aprilie 1844, la Soleşti, judeţul Vaslui, şi a consulului francez a reuşit să îndrepte vaporul pe ţărmul Brăilei, ajutându-i să scape cu viaţă. În luna mai 1848 Alexandru Ioan Cuza a participat la adunarea de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, alături de alţi revoluţionari moldoveni, munteni, bănăţeni şi transilvăneni.

După un autoexil, la Paris şi Constantinopol, a revenit în Moldova, însoţindu-l pe noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, adept al unirii principatelor române. În timpul domniei lui Grigore Ghica, Alexandru Ioan Cuza a fost numit Preşedinte al Judecătoriei Covurlui, lucrând aici până în 1851, apoi Director al Ministerului de Interne, până în 1853, agă (1853-1856) şi de la data de 7 iulie 1856, pârcălab al portului şi oraşului Galaţi.

În timpul caimacanului Nicolae Vogoride, Alexandru Ioan Cuza a fost încadrat în armată, acordându-i-se, succesiv, gradele de sublocotenent (6 martie 1857), locotenent (24 aprilie 1857), căpitan (28 aprilie 1857) şi maior (3 mai 1857). Protestând împotriva falsificării alegerilor de către Nicolae Vogoride, Alexandru Ioan Cuza şi-a dat demisia din armată, la data de 6 iulie 1857.

După alegerile din septembrie 1857, Alexandru Ioan Cuza a fost rechemat în armată, avansat colonel, şi numit în înalta funcţie de locţiitor al hatmanului miliţiei. Ales deputat de Galaţi şi membru al Divanului ad-hoc de la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza a contribuit la pregătirea alegerilor din zilele de 5 şi 24 ianuarie 1859.

Până la 11 februarie 1866, când a abdicat, Alexandru Ioan Cuza a organizat înfăptuirea unor reforme progresiste în domeniile politic, economic, învăţământ şi cultură, legislaţie şi militar. În timpul domniei sale s-au adoptat măsuri pentru unificarea administrativă şi organizarea instituţiilor moderne ale statului, inclusiv cea dintâi împărţire administrativă a teritoriului naţional, pe judeţe, oraşe şi comune. A fost modificat sistemul de măsuri şi greutăţi şi a fost înlocuit cu sistemul european, în vigoare şi astăzi. Tot atunci a fost adoptat Codul Civil modern (napoleonean) precum şi alte acte legislative, în spirit european, potrivit cărora se impunea egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a impozitelor. Au fost organizate comerţul, meseriile, industria şi transporturile. A fost promulgată legea pentru organizarea instrucţiunii publice, prin care învăţământul primar de 4 clase devenea obligatoriu, general şi gratuit şi se aşezau pe baze temeinice învăţământul secundar şi cel superior, acesta din urmă beneficiind de înfiinţarea universităţilor din Iaşi (1860) şi din Bucureşti (1864). Se generaliza alfabetul latin în administraţie şi învăţământ. Împroprietărirea ţăranilor (desfiinţarea clăcăşiei), legea electorală şi secularizarea averilor mănăstireşti au fost acţiuni energice, care au contribuit la progresul general al ţării şi racordarea României la cerinţele civilizaţiei europene.

Chiar dacă s-au eludat unele dispoziţii ale Convenţiei de la Paris, din 7 august 1858, care a funcţionat drept Constituţie a ţării, aşa se explică decizia din 2 mai 1864, când a fost dizolvată Adunarea (parlamentul) şi s-au adoptat, prin decret, Legea electorală şi Legea rurală.
Domnia autoritară a lui Alexandru Ioan Cuzaa fost impusă de nevoia accelerării reformelor şi a luptei împotriva conservatorilor şi a unor proprietari care se opuneau reformelor progresiste.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a acordat Armatei Române o atenţie specială, punând în practică multe dintre idealurile anului 1848. A organizat pe baze moderne armata română, fiind sprijinit de miniştrii de război Constantin Milicescu, Ion Emanoil Florescu şi Savel Manu. Începând cu luna martie 1859 a dislocat unele unităţi de infanterie şi cavalerie din Iaşi la Bucureşti, iar pe altele le-a mutat din Bucureşti la Iaşi. A organizat Tabăra Militară de la Floreşti Prahova, care a funcţionat din aprilie până în august 1859, aici instruindu-se 12.000 de ostaşi din Moldova şi Bucureşti (infanterie, cavalerie, artilerie, grăniceri şi dorobanţi). La data de 1 septembrie 1862, domnitorul a înmânat, în cadru solemn, pe Câmpia de la Cotroceni, noile drapele de luptă, pe care erau scrise cu fir auriu cuvintele: HONOR ET PATRIA, numărul şi numele unităţii militare. Despre înfăptuirile pe plan militar ale acestor ani de glorioasă domnie, mai pot fi amintite: introducerea uniformei militare comune şi a echipamentului unic pentru ofiţeri, subofiţeri şi trupă, extinderea aplicării Codicei Penale şi a Regulamentului Serviciului Interior moldovean pe întreaga armată, unificarea instrucţiei la toate armele din compunerea armatei, înfiinţarea Statului Major General, menit să coordoneze întreaga activitate din armată, unificarea Ministerului de Război din Moldova cu cel din Muntenia, întrunirea întregii flotile de Dunăre într-un corp unic, organizarea Serviciului Sanitar Unificat, centralizarea şcolilor militare în Bucureşti şi unificarea programelor de învăţământ ale acestora, înfiinţarea de noi unităţi militare şi reorganizarea pe principii moderne a celor existente, introducerea unui sistem de recrutare mult mai echitabil şi uşor de realizat în caz de necesitate, crearea unor corpuri specializate de intendenţi şi genişti militari, înfiinţarea şcolilor regimentare şi a şcolilor de gimnastică ş.a.

În anul 1865, efectivul armatei permanente s-a ridicat la 19.365 de ostaşi, iar trupele teritoriale aveau 24.548 de oameni. Armata a fost dotată cu mijloace de luptă provenind atât din import (Franţa, Italia şi Belgia), cât şi din ţară. Pentru aceasta au fost înfiinţate noi întreprinderi de fabricaţie şi reparaţie a armamentului, modernizându-se stabilimentele militare existente: Pirotehnia de la Bucureşti, Pulberăriile de la Lăculeţe (Dâmboviţa) şi Târgşor (Ploieşti), Arsenalul Armatei din Dealul Spirii (1863), o fonderie pentru ţevi de tun la Târgovişte. S-au construit cazărmi în diferite garnizoane din ţară. În Ploieşti a fost construită cazarma din strada Torcători, unde a fost cartiruit Batalionul 1 din Regimentul 7 Linie Ploieşti-Bucureşti, iar în strada Rudului a fost cartiruit un Escadron de Cavalerie.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, aşa cum aprecia sfetnicul său Mihail Kogălniceanu, şi-a scris singur istoria: „Faţa ţărei este pagina istoriei lui Alexandru Ioan Cuza. Alexandru Ioan I nu are trebuinţă de istoriograf. El singur şi-a scris istoria sa, prin legi, prin actele cu cari a făcut el un stat, o societate, alta decât aceea ce i-a fost dată când l-am proclamat domnitor”. Totuşi, la sfârşitul anului 1865 forţele reacţiunii, care deveniseră foarte puternice, i-au pregătit abdicarea. În noaptea de 11 februarie 1866, mult după miezul nopţii, complotiştii sprijiniţi de generalul Haralambie şi conduşi de comandantul gărzii palatului, maiorul Dimitrie Lecca (care va deveni ministru de război în noul guvern), au intrat în Palat. Domnitorul a iscălit actul de abdicare, fără a opune rezistenţă. În cursul aceleiaşi nopţi, Alexandru Ioan Cuza a fost silit să părăsească Bucureştiul, îndreptându-se spre Ploieşti, Predeal, Braşov şi, mai departe, spre Viena. A peregrinat prin Austria, Italia şi Germania. În momentul plecării se aflau de faţă membrii locotenenţei domneşti şi ai guvernului, cărora Alexandru Ioan Cuza, cu aleasă demnitate, le-a spus: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine. Să trăiască România!”.

Domnitorul s-a stins din viaţă la data de 15 mai 1873, ora 01.30, sub privirile neputiincioase ale soţiei sale şi ale medicilor, la hotelul „Europa” din Heidelberg (Germania), care-l găzduise până în ultima clipă a vieţii. După obţinerea paşaportului, de către agentul diplomatic al României la Berlin, Theodor Rosetti (cumnatul său), abia la 24 mai rămăşiţele pământeşti ale fostului domn au fost transportate în ţară, cu trenul mortuar, care au ajuns la Ruginoasa la 27 mai 1873. Alexandru Ioan Cuza a fost înmormântat la 29 mai 1873 la conacul familiei de la Ruginoasa, judeţul Iaşi cumpărat de la Mihail Sturza (vărul principesei Elena Rosetti-Cuza). Au participat mii de ţărani, veniţi din toate colţurile ţării, prieteni devotaţi, din rândul cărora nu lipseau Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Petre Grădişteanu, Petru Poni şi alţii. În cuvântul omagial rostit la mormântul lui Alexandru Ioan Cuza, la Ruginoasa, Mihail Kogălniceanu spunea: „Nu greşalele lui l-au răsturnat, ci faptele cele mari”. În anul 1944, osemintele domnitorului Alexandru Ioan Cuza au fost depuse la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi, alături de osemintele fostului domnitor Dimitrie Cantemir.

În conştiinţa românilor Alexandru Ioan Cuza a fost şi rămâne cel dintâi domnitor al României moderne, întemeietorul statului naţional român modern. El a condus cu inteligenţă şi dăruire acţiunea de propăşire a României pe drumul modernizării. Cu tenacitatea unui om hotărât să meargă până la capăt, cu reformele, el a depăşit obstacolele create pe plan intern de conservatori şi liberalii radicali, cât şi obstacolele externe venite din partea marilor puteri vecine. S-a străduit să introducă statul pe calea civilizaţiei Europei occidentale, cu deosebire a celei franceze, de aceeaşi esenţă latină ca şi cea românească. El a avut un sprijin de nădejde în Napoleon al III-lea, împăratul Franţei.

Alexandru Ioan Cuza a avut un caracter integru, sincer şi cu vederi largi, fără a avea idei extremiste. Era spiritual,
inteligent, popular şi iubit de popor. N-a dorit să facă cu orice chip carieră sau să pună în umbră pe ceilalţi prin mari însuşiri, nu era orator de talia lui Mihail Kogălniceanu, nici talentat ca Vasile Alexandri şi nu avea nici prestigiul lui Costache Negri. Era în shimb o fire dezinteresată, ce nu se folosise de slujbele avute în administaţie pentru a face avere. Nici ca domnitor n-a avut avere. Privind în timp, fără ură şi părtinire, Zoe Sturza, sora lui Costache Negri, scria în 1881: „Principele Cuza va avea totdeauna o pagină strălucitoare în istoria ţării sale. Căci dacă omul a avut slăbiciuni inerente sărmanei noastre naturi umane, suveranul a fost întotdeauna integru şi pătruns de cel mai mare patriotism.” Pentru români, Cuza a rămas pentru totdeauna Domnul Unirii, Domnul Reformelor.

col.(rtr.) Constantin CHIPER

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

What is 3 + 5 ?
Please leave these two fields as-is:
IMPORTANT! To be able to proceed, you need to solve the following simple math (so we know that you are a human) :-)