Consiliul Unirii

Unirea Face Puterea

Haos European

popescuHaosul Europei postbelice

De câțiva ani buni, ordinea lumii, oarecum firească, în actuala perioadă istorică de dezvoltare, a început să dea semne periculoase de instabilitate socială și politică.

În cele ce urmează vor fi trecute în revistă cîteva probleme care afectează evoluția Europei în principalele perioade postbelice, încercându-se identificarea unora dintre cauzele care au condus la situația de dezechilibru și de haos a continentului european.

De asemeni, se analizează rădăcinile acestor cauze, substratul ideologic al acțiunilor desfășurate și în desfășurare de diferiți actori politici, ritmul, direcțiile și urmările lor mai mult sau mai puțin previzibile pentru a stabili eventuale măsuri de compesare a efectelor, cu prioritate la nivelul statului român.

1. Haos identitar ca urmare a politicilor expansioniste post-belice

1.1. Dezmembrarea statelor naționale
Desigur, ordinea stabilită după al doilea război mondial nu a fost optimă, în primul rând deoarece nu s-a căutat o echilibrare mondială și o rezolvare de fond a stărilor conflictuale, ci o reîmpărțire între învingători prin pedepsirea învinșilor.

Distrugererea integrității statelor naționaleconstituie cauza accentuării stărilor conflictuale regionale cu potențial de escaladare spre războaie hibride greu de atenuat. În acest sens pot fi amintite războaiele secesioniste din Cipru, din fosta Iugoslavie, din Kosovo, din Transnistria sau cele cu care se confruntă Ucraina.
În general, încercările comunității internaționale de a le aplana în scopul iluzoriu al păstrării imuabilității granițelor impuse prin Tratatului de la Paris din 1947, au condus la creșterea neîncrederii atât între părțile direct interesate, cât și în rolul de mediere politică internațională.

Dezmembrarea națiunilor prin diktat internațional a dus la situații inadmisibile de crize umanitare și lacrize identitare, așa cum se poate vedea în spațiul dintre Prut și Nistru.

Fară a greși, se poate spune că, pentru a se restabili o situație de stabilitate europeană, erorile de calcul făcute pe termen lung de Puterile Învingătoare trebuiesc reevaluate și reconsiderate, astfel  încât să se țină seamă de voința și viitorul națiunilor afectate.

Într-adevăr, prin dezmembrările națiunilor în urma reîmpărțirilor teritoriale și prin includerea regiunilor înstrăinate  în zone diferite de influență, s-au creat mari dezechilibre chiar între părțile aceluiași stat, conducând la stări diferite de dezvoltare națională.

Este, cazul Germaniei și României care, deși au plecat de la o situație similară din punctul de vedere al dezmembrării teritoriale postbelice,  au fost tratate diferit atunci când s-a pus problema refacerii integrității naționale.

1.2.Germania
Astfel, o Germanie împărțită între învingătorii vestici și învingătorul sovietic a reușit să-și impună punctul de vedere atât pentru reîntregire cât și pentru hegemonia economică în întreg spațiul European. Cauza a constituit-o, desigur, faptul ca ¾ din teritoriul german a beneficiat de o dezvoltare economică preferențială în cadrul Planului Marshall sub formă de investiții de capital care au constituit o antiteză dramatică și imediată față de celălalt sfert de teritoriu aflat sub ocupația și dominația sovietică și a unei economii dirijate.

Era normal, ca aceste diferențe în sistemul politic, social și economic între două părți ale aceleeași națiuni să conducă, în cele din urmă, la un process de refacere a integrității naționale pentru a nivela disparitățile economice și sociale.

1.3. România
În cazul României, inclusă în sfera de influență sovietică, cu regiuni ale teritoriului national înstrăinate și incluse prin forță în cadrul teritoriului statului sovietic învingător a fost imposibilă revendicarea tocmai de la URSS a pierderilor de teritorii și de populație.

Și asta cu atât mai mult cu cât Tratatul de la Paris din 1947 a consființit reîmpărțirile teritoriale post-belice impuse de țările învingătoare.

Această dezmembrare a statului național român,DICTATĂ INTERNAȚIONAL , a fost urmată de un genocid fără precedent pentru populația autohtonă a românilor basarabeni care a avut ca scop deznaționalizarea și schimbarea structurii demografice.

În vidul identitar creat în mod artificial, dezvoltarea ulterioară a evoluat spre HAOS și crearea unei stări periculoase de dezechilibru și instabilitate regională la granița Europei. Practic, s-a creat o formă artificială de stat nesustenibil și neguvernabil.

Și totuși, în pofida unei mai mari tragedii umanitare, România, spre deosebire de Germania nu se bucură același drept inalienabil al reîntregirii naționale.

Este extrem de îngrijorătoare implicarea ostilă refacerii integrității statului român, chiar a reprezentantei Germaniei, cancelarul Angela Merkel care susține inițiativele Rusiei în ceeace privește o formă statală de tip federativ, accentuînd teoria moscovită a lipsei de identitate națională prin formula ”statului multinațional”.

Practic, ”Pactul Merkel-Putin”, această reeditare a altui pact german-rus de tristă amintire, încearcă să nege caracterul românesc al Basarabiei, deci să elimine din start similitudinea de situații Germania-România și deci aplicarea pentru România a precedentului reîntregirii germane.

Grav este că administrațiile de la București, în toate guvernările post-comuniste, au acceptat și acceptă vinovat această stare fără să exprime cu subiect și predicat dreptul istoric al reîntregirii statului național român și să întreprindă acțiunile diplomatice adecvate.

2. Haos doctrinar

2.1. Ideologia progresistă
Pe fondul unei Europe devastate de război, supraviețuitoarele acestei tragedii, ajutate de Statele Unite prin Planul Marshal, și-au unit eforturile în cadrul unei economii comune, care a crescut până la dimensiunile Pieții Comune.
A fost cea mai de succes formă de cooperare a unor state libere, independente și suverane care a dus la progresul Occidentului.

Odată creată stabilitatea și prsoperitatea economică a Europei de Vest, au apărut ambițiile de transformare a spațiului european într-o entitate politică în ideea de a se crea un al treilea pol de putere mondial, respectiv Uniunea Europeană.

Statelor independente și suverane li s-a cerut să renunțe la diverse trepte ale suveranității naționale pentru ”întărirea UE”.
Apoi, în numele ”solidarității europene”, statele au fost obligate să accepte directive ale conducerii centrale a UE.
Pentru a se instaura o singură ordine continentală, UE s-a extins practic în întreaga Europă, regulile sale guvernând fie țări cu drepturi depline, fie țări asociate, țări de categoria doua.

Iar ordinea unică trebuia să aibă o ideologie unică, indisputabilă.

După al Doilea Război Mondial, odată cu relansarea economică post-belică, în Occident, doctrină aliberalismului classic s-a transformat cu repeziciune însocial-liberalism, care consideră oportună intervenția statului atât în economie cât și în rezolvarea problemelor sociale.

Această nouă ideologie de centru-stânga, a evoluat spre stânga îmbinând elemente de socialism, cum ar fi egalitarismul economic , cu elemente ”progresiste” socio-politice privind avorturile, căsătoria celor de același sex, drepturi compensatorii ale minorităților în dauna majorității (”affirmative action” sau locuri parlamentare din oficiu).

Practic, se promovează descătușarea față de constrângerile morale și eliberarea de prejudecăți rezultate din tradiții religioase, istorice, sociale.

Fără să greșim, noul curent poate fi numit liberalism secular.

Această mixtură ideologică de socialism, social-liberalism sau liberalism-secular este învelită sub mantia ideologiei progresistă.

Dacă pentru conservatori, ca păstrători ai tradițiilor, repudierea tradițiilor și încălcarea acestora devin acte imorale, în schimb pentru progresivi devin acte revoluționare care conduc la progresul moralei sociale.

Curentul noii revoluții sociale a progresismului a cuprins mai ales tineretul debusolat de marile evoluții sociale și economice, dar fenomenul convertirii se observă și la alții, cum ar fi social-democrații de pe partea stângă a eșichierului politic european, saupopularii europeni din zona de dreapta, care se înregimentează pur și simplu acestei mișcări.

De fapt, politicienii de stânga sau de dreapta, sunt atrași de o nouă formă de organizare statală sau federală capabilă să le confere un control cvasi absolut, ”Statul Administrativ” sau, cum se mai numește, ”Statul Regulator”.

2. Haos doctrinar (continuare)

2.2. Statul Administrativ / Statul Regulator
Unul dintre principiile fundamentale ale progresismului este acela că economia capitalistă stă la baza a creeri avuției naționale, dar distribuirea beneficiilor obținute, trebuie făcută în mod egal tuturor membrilor societății, iar pentru aceasta, bogăția creată de surse private, trebuie controlată prin intermediul sistemului.

Și, în acest mod, s-a conceptul și implementat ideea unei a patra puteri a statului, așa numitul ”Stat Administrativ” sau al ”Stat Regulator”, un conglomerat de agenții și departamente administrative sau comisii independente pentru diverse reglementări.

Puterea instituțiilor reprezentative și constituționale este transferată de la instituțiile reprezentative și constituționale ale statului (Președinție, Parlament, Juridic) către aceste agenții controlate de birocrați.

Este un asalt împotriva principiilor constituționale”,
după cum spunea Joseph Postell în ”From Administrative State to Constitutional Government”.

Personalul agențiilor administrative nu este ales și, de aceea, nu este răspunzător. În general numirile se fac pe criterii politice.

Birocrații emit regulamente sau reglementări cu putere de lege și tot ei investighează, judecă și condamnă încălcarea lor. Astfel, toate puterile sunt acumulate în cadrul agențiilor administrative.

În acest fel, autoritatea agențiilor administrative de a concepe politici publice este nelimitată, centralizată șidelegată birocraților nealeși și nereprezentativi.

Această tendință de impunere a ideologiei progresisteși de implementare a ”Statului Regulator”, se poate observa atât în cazul diverselor agenții, mai ales coercitive, la nivel național, cât și în cazul Uniunii Europene. Am considerat că folosirea termenului de ”Stat Regulator” este mai explicită decât cel de ”Stat Administrativ”

Într-adevăr, la Bruxelles avem cea mai clară ilustrare a înlocuirii statului de drept cu un astfel de Stat Regulator, condus de eurobirocrați a căror autoritate de a concepe politicile la nivel de continent este necontestată de statele membre.

Pentru integrarea tuturor țărilor europene într-o singură entitate politică, s-au aplicat principiile ”Statului Regulator” de a uniformiza, controla și coordona centralizat întreaga viață a continentului și de a impune întregii populații reguli unice de conviețuire, comportament și însușire a ideologiei progresiste.

Dar odată cu impunerile, au început să apară primele crăpături în construcția europeană.

Cum spuneam, politicienii întregului spectru politic European au fost atrași spre progresism de perspectiva construirii unei federații bazată pe sistemul atotputerniciei agențiilor administrative și de aceea au acceptat compromisurile revoluției liberal-seculare, cum a fost definită în paragraful anterior.

2.3. Anti-meritocrația

Desigur, din principiile generale nu putea să lipsească apărarea drepturilor omului. Atâta doar că aceste drepturi egale, sunt mai egale pentru unii, respectiv prin aplicarea principiului ”affirmative action” (”acțiuni compensatorii”), care limitează meritocrația prin acordarea de drepturi prioritare pentru diverse minorități și compensatorii pentru categoriile care istoric au avut cândva de suferit din cauza majorității.

În cazul României aș aminti locurile din oficiu în Parlament, acordate prin Constituție pentru minoritățile naționale (nu prin alegeri).

În plus, deși vin în coliziune cu drepturile majorității, se încurajează ca minoritățile să aibă drepturi suplimentare , creindu-se astfel un adevărat dictat al acestora din urmă, sub permanentul strigăt de luptă: ”Discriminare”.

2. Haos doctrinar (continuare)

2.4. Instaurarea concepției totalitare
Am arătat că asistăm la disoluția doctrinelor politice europene într-un singur filon ideologic progresist.

Și aceasta se observă la majoritatea euro-birocraților care, indiferent de pe ce parte a eșichierului politic sau partid provin, promovează această nouă doctrină prin discurs, prin acțiuni și prin decizii.

Se poate spune că unica doctrină a UE a devenit doctrinaprogresistă, iar implementarea ei are loc prin intermediul acumulării tuturor puterilor doar în mâinile eurobirocrației bruxelleze.

Combinația tuturor puterilor legislative, executive și judiciare în aceleași mâini poate fi numită ca adevărata definiție a tiraniei.

scria James Madison (1809-1817), al patrulea președinte al Statelor Unite, în ”The FederalistNr. 47.

Desigur, dacă ne mulțumim cu lipsa unei Constituții a Europei, atunci putem găsi o scuză a alunecării spre totalitarism.

Dar pentru cât timp vom putea oare să ne mințim, devenind martorii tăcuți ai reîntoarceri spre practica regimurilor totalitare guvernate de o ideologie unică?

În atacurile lor, reprezentanții de frunte progresiștistrecurați în funcții importante ale guvernelor (încă) naționale dar mai ales continentale, cum sunt diverse instituții UE, au dat semnalul atacului împotriva naționalismului și identităților naționale prin cele mai perverse metode.

Practic, întreg planul progresiștilor de eradicare a statelor naționale pentru realizarea unei singure entități politice bazată pe o ideologie unică, tinde să fie adus la împlinire de conducerea europeană a acestui curent ideologic infiltrat deja în toate structurile UE și în toate guvernele și administrațiile naționale.

2.5. Atacul asupra naționalismului

Cum spuneam, scopul acestei revoluții este implementarea societății deschise, o societate fără frontiere, o societate fără națiuni.

Dar statele naționale au fost create datorită naționalismului, curentul care a scos în evidență caracteristicile unice ale poporului prin care s-a cristalizat sentimental identității naționale devenit catalizatorul procesului de închegare și definitivare a statelor naționale.

Tocmai de aceea, progresiștii au identificat naționalismul ca principala stavilă în calea revoluției sale de distrugere a statelor și a identităților naționale.

Primele și cele mai facile atacuri s-au produs la nivel individual, aruncând oprobiul public asupra cuvântului ”naționalist” și implicit asupra celui care se identifică ca atare.

Tendința este ca încet, încet să se ajungă de la excluderea din viața socială sau politică, până la încadrări penale pentru cei socotiți naționaliști.

Deja, în discursul politic al reprezentanților Germaniei sau ai Bruxelles-ului, chiar și ai Bucureștiului, se aruncă anathema asupra populiștilor-naționaliști identificați ca principalii dușmani ai UE.

2.6. Distrugerea identității naționale

În ceeace privește atacul asupra celuilat element definitoriu al statului național, respectiv identitatea națională, conducătorii progresiști ai UE au decis alterarea prin modificarea demografică. Recenta invazie musulmană încurajată de cancelarul Germaniei, și trecută pe umerii UE prin cotele impuse țărilor europene, are ca scop și ca efect schimbarea structurilor etnice ale țărilor europene.

Populația provenită din altă cultură, mentalitate de viață, religie și tradiții va constitui elementul de uniformizarea identitara a populației Europei, practic va modifica până la ștergere a identităților naționale.

Pentru România, identitațea națională este afectată de măsurile și atitudinile Europei și Berlinului. Astfel, este impusă modificarea demografică prin obligativitatea acceptării ”solidarității” cotelor de emigranți, iar în Basarabia este negată identitatea românească prin acceptarea conceptului de popor multietnic.

3. Haosul emigrației

3.1. Invazia musulmană

Am arătat că una dintre cele mai perverse metode de distrugere a identității națiunilor și a statelor naționale este încurajarea migrației islamiste.

Milioane de oameni, aparținând unei culture străine și ostile culturii europene sunt îndemnați să se mute în Europa.

Milioane de islamiști sunt încurajați să-și păstreze obiceiurile și tradițiile într-o Europă creștină, în care tradițiile creștine sunt negate ca bază a culturii continentului.

Iar pentruca procesul de distrugere cât mai rapidă a identității naționale să aibă loc, conducătorii progresiști ai UE impun modificări demografice pe întreg cuprinsul Europei printr-o veritabilă lege punitivă a ”solidarității europene” care obligă statele să accepte cote de emigranți.

Deosebirea majoră față de emigrația est-europenilor, este că aceștia aparțin culturii europene, își păstrează legăturile în țările europene membre ale UE, contribuie la fondurile sociale, se integrează cu ușurință în orice țară europeană datorită aceluiași fundament cultural și religios creștin.

Migranții musulmani nu se integrează și nu doresc să se integreze, trăind în enclave în care-și impun propriile legi sau chiar extind aplicarea lor în spațiul public.

Pentru aceasta, apelează în mod ipocrit la principiileprogresiste care consideră discriminare orice opoziție la acțiuni unilaterale și abuzive întreprinse de minorități la adresa majorității.

Datorită sporului natural superior, în condițiile în care femeile musulmane nu muncesc prin tradiție, această categorie de migranți devine o povară pentru adevărații contribuabili, povară care se amplifică până la nivele greu de susținut din banul public datorită numărului imens de noi veniți.

Peste toate acestea se suprapun și actele de terorism care-și au leagănul chiar în aceste enclave cu legi proprii și greu de controlat, dacă nu chiar imposibil.

3.2. Reacții europene pentru restabilirea echilibrelor naționale

Deși, revoluția ideologică a progresismului a pornit asediul împotriva conservatorismului naționalist, acesta din urmă capătă pe zi ce trece tot mai mult suport popular, dar și politic, într-o Europă care impinge agenda progresistă prin mijloace extrem de agresive.

Astfel, partidele naționaliste, înfierate, se putea altfel, de progresiști, sunt într-o vizibilă creștere de popularitate și influență în întreaga Europă, existând chiar posibilitatea să aibă rezultate remarcabile în alegeri.

Pe de altă parte, eroarea majoră a aducerii și impunerii valului de populație de cultură aflată în coliziune cu valorile europene și creștine creează deja reacții puternice la nivelul statelor continentului cum sunt statele membre ale tratatului de la Vișegrad care refuză impunerea cotelor obligatorii.

În aceste condiții de luptă acerbă între valorile conservatoare și cele progresiste, există pericolul real al unei majore crize morale cu posibile mișcări de secesiune din UE și, implicit cu repercusiuni dramatice pentru stabilitatea economică și financiară globală.

România, din păcate, ezită să ia o atitudine fermă în apărarea intereselor sale naționale. Poate nici nu este de mirare deoarece tendințele progresiste par să acapareze toate segmentele puterii.

4. Haosul după căderea Cortinei de Fier

4.1. Impactul căderii Cortinei de Fier

Odată cu căderea Cortinei de Fier, au apărut noi provocări pentru stabilitatea Europei. Țările din Estul continentului ieșite din temnița dictaturilor comuniste, dar total nepregătite pentru o libertate necontrolată, s-au găsit în situația de a se administra conform unei economii concurențiale de piață, dar conducându-se după precepte abia intuite ale acestui tip de economie.

În plus, metodele de guvernare se adresau unei populații încă subjugate mentalităților sociale ale unui stat paternalist de tip comunist.

Fenomenul complex al pașilor șovăielnici din perioada de tranziție a cuprins pe lângă o birocrație stufoasă, favorizantă a creșterii corupției la cote alarmante, dar și o legislație extrem de neprietenoasă bazată pe un sistem de taxe care afectează prețul de producție.

Nu-i mai puțin adevărat că nici Occidentul râvnit nu a găsit niște soluții viabile de tipul unui nou PlanMarshall European pentru a ajuta noile state să se integreze rapid.

4.2. Economia de tranziție

Deschiderea bruscă a pieții occidentale de muncă a contribuit la un exod masiv al populației apte de muncă est-europene spre mult visatul ”rai” capitalist din Occident, lăsând un vid imens în Europa de Est.
Lipsa forței de muncă calificată atrasă spre munci necalificate dar plătite mai bine în Vest, a fost una dintre cauzele principale

care a făcut ca nici ritmul investițiilor străine în mediul industrial al statelor Est europenel să fie cel dorit.
Pe de altă parte, pe piața globală, cum este cea europeană, competitivitatea este factorul care asigură creșterea economică, iar competitivitatea se realizează prin cercetare, inovație și prin industrii moderne bazate pe mijloace de producție și utilaje cu randament și productivitate maximă.

Dar înlocuirea utilajelor învechite și neproductive este costisitoare și greu de realizat în lipsa investițiilor, deci a investitorilor.

Prin închiderea acestui cerc vicios, marile centre industriale capabile să creeze locuri de muncă și-au redus producția până la finalul nedorit al închiderii și, în cele din urmă, al ”privatizării” prin diverse forme de inginerii financiare care s-au realizat prin dezmembrare și vânzare pe ”felii” cu alte destinații (de exemplu, demolări pentru dezvoltări imobiliare sau centre comerciale).

În condițiile eliminării locurilor de muncă, deci a surselor de venit ale populației, a fost normal ca să apară frustrări rezultate din discrepanțele între așteptările exagerate ale unei populații neștiutoare și nepregătită pentru o lume în care s-a trezit peste noapte, dar dornică de venituri cât mai mari și de rezultate cât mai rapide, comparabile cu cele din statele noii lumi în care s-a intrat.

Continuarea stării de frustrare populară rezultată din menținerea și accentuarea dezechilibrului Est-Vest, poate deveni un alt factor care contribuie la creșterea crizei sociale prin producerea de mișcări destabilizatoare pe continentul European.

5. Haosul cauzat de emigrația est-europeană

5.1. Efectele exportului de capital uman

Dacă”boom-ul” emigrației are efecte benefice pe termen relativ scurt, totuși pe termen mediu și lung, consecințele pot deveni devastatoare deoarece se va crea o adevărată ”cultură națională a emigrației”.

Pe de o parte, la nivelul politicii de stat, aceasta se traduce în suficiența guvernelor ți pierderea abilității de a concepe măsuri capabile să impulsioneze crearea locurilor de muncă.

Pe de altă parte, la nivelul individual, se continuă exodul masiv și permanent al populației active având ca efecte depopularea, îmbătrânirea și pierderea forței de muncă la nivel național.

Amândouă aceste tendințe sunt cauze directe care conduc la decăderea unui stat și a unui popor, deoarece se încalcă regula de aur a progresului unei națiuni:

Pentru a face o țară să crească și poporul să prospere, trebuie să existe posibilități optime de muncă.

Deci, deși pare atractivă ideea folosirii muncii emigranților ca produs de export prin fluxul de capital care se scurge spre țările est-europene și prin scăderea presiunilor sociale, urmările reducerii forței de muncă pe piața internă pot deveni tragice pentru națiunile exportatoare de capital uman.

5.2. Beneficiile emigrației pentru țările estice

Pentru moment, beneficiile au fost enorme atât pentru o populație săracă în raport cu noua lume care s-a deschis, cât și pentru pentru reducerea problemelor sociale ale noilor țări eliberate de comunism.

Tocmai de aceea, ”industria emigranților” alcătuită din oameni care lucrează în străinătate, a devenit un factor foarte tentant, folosit pentru creșterea economică și micșorarea presiunii sociale, prin miliardele injectate în țară cu ZERO investiții și cheltuieli.

Pe de altă parte, o creștere industrială (mai ales a industriei grele) dincolo de niște limite de echilibru are alte urmări cel puțin neplăcute care nu trebuie pierdute din vedere: consumul masiv de energie, poluarea, aglomerările urbane cu creșterea fenomenelor de instabilitate social și criminalitate.

5.3. Utilizarea potențialului și resurselor emigrației

În principiu, ar fi interesant de studiat de către specialiști următoarele etape de utilizare ale potențialului și resurselor obținute în procesele migratorii.

Prima etapă a acumulărilor de capital rezultat în urma tsunami-ului emigrărilor, trebuie consolidată prin gestionarea corectă a fondurilor obținute din acest export de forță de muncă.
În acest sens, băncile trebuie să găsească metode ”prietenoase” de a atrage aceste fonduri prin dobânzi preferențiale și fără comisioane, pentru a-l introduce în circuitul financiar și a-l utiliza în impulsionarea investițiilor autohtone și dezvoltarea economică.

A doua etapă este cea în care fondurile intrate în circuitul finaciar sunt utilizate în impulsionarea investițiilor autohtone necesare relansării și stabilizării economice.

Stabilitatea economică este principalul palier la care trebuie să se ajungă pentru a putea avea speranța readucerii populației acasă într-un mediu social și identitar natural.

A treia etapă și ultima, va fi cea a politicilor de repatriere a capitalului uman într-o măsură echilibrată pentru dezvoltarea accelerată a economiei. Repatrierea forței de muncă va rupe cercul vicios al stagnării și declinului economic, așa cum arătam în paragraful despre economiile în tranziție.

Practic, un guvern responsabil, profesionist și eficient poate să creeze un adevărat ”paradis” investițional prin folosirea cu înțelepciune a fondurilor emigranților atrase de bănci, prin analizarea și optimizarea aspectelor negative create de o eventuală ”revoluție industrială”, prin elaborarea unei legislații flexibile și ”prietenoase” atât pentru impulsionarea investițiilor cât și pentru realizarea unui echilibru între exodul/repatrierea forței de muncă și necesitățile interne.

5.4. Impactul migrației este-europene asupra Occidentului

În cele ce urmează este propusă o scurtă analiză a impactului emigranților est-europeni asupra recipienților acestora.
Am arătat că deschiderea pieții occidentale de muncă a contribuit la o depopulare rapidă a Estului Europei și implicit la golirea de forță de muncă cu o reducere dramatică a potențialului economic.

În acest fel balanța economică Est-Vest a continuat să fie neechilibrată și implicit influența politică a Vestului să crească în defavoarea statelor exportatoare de capital uman.

Ca revers, prin suprapopularea țărilor avansate din Europa și din Statele Unite cu comunități de emigranți neintegrați se creează situații de instabilitate socială, de creștere a fenomenelor infracționale și, implicit, apariția și amplificarea de reacții xenophobe care pot degenera până la situații de ”disconfort” diplomatic.

Se poate spune că lipsa de soluții guvernamentale pentru rezolvarea problemelor emigrației, ba chiar încurajarea iresponsabilă a fenomenului de către statele naționale este o cauză principală a crizei umanitare cu care se confruntă lumea.

6. Alegerile prezidențiale din Statele Unite

Actualele alegeri prezidențiale din Statele Unite constituie un moment de cumpănă pentru întreaga lume.

Se vor înfrunta două curente ideologice total opuse, dar oricare va fi rezultatul, amândouă nu vor putea avea o influență în desfășurarea crizei care va cuprinde lumea, dacă Europa nu-și va redobândi stabilitatea și echilibrul.

6.1. Donald Trump
Din partea Partidului Republican va candida Donald Trump, un personaj atipic pentru politică, un personaj cu un discurs abrupt și extrem de contondent.

Din cele promise, cel puțin în campania pentru investitură, rezultă o concluzie clară. Donald Trump optează pentru o politică izolaționistă pornind de la principiul: ”Pentru a face o țară mare trebuie să pui lumea la muncă, adică să creezi locuri de munca și asta prin aducerea lor acasă

Practic izolaționismul ar însemna reducerea imigrației,readucerea producției acasă, dezvoltarea și întărirea armatei, reducerea substanțială a intervențiilor peste hotare, limitarea ajutoarelor externe.

O astfel de politică poate readuce America la ce a fost înainte de război, când exista un echilibru real între prețuri și veniturile americanului de rând, la limitarea cheltuielilor externe aberante și la întărirea militară a Americii, care va deveni capabilă să răspundă adecvat și în orice moment tuturor amenințărilor și provocărilor.

În aceste condiții, lumea rămasă fără implicarea și ajutorul american, va intra într-o criză fără precedent, mai ales în contextul în care Europa are perspectiva sumbră de a deveni un teatru de confruntări între cultura sa și cultura total străină a invadatorilor primiți cu atâta ”umanism”, dar și iresponsabilitate prinpolitica progresistă a Germaniei și Bruxelles-ului.

Iar confruntarile se pot extinde, stingerea si aplanarea lor căzând pe umerii altora care vor trebui să împace capra războaielor și disputelor regionale cu varzaideologiei progresiste a ”egalității fără frontiere” și a lichidării principiilor ”nesănătoase” ale naționalismului.

Probabil, Trump va prefera să aibă relații de neconfruntare cu Rusia lăsând situațiile ”înghețate” de la granița de Est exclusiv în sarcina unei UE în criză datorită neputinței de a gestiona propria situație umanitară pe care singură și-a creat-o.

6.2. Hillary Clinton

Cea care va reprezenta cel mai probabil Partidul Democrat va fi Hillary Clinton. Discursul ei este bine articulat, dovadă a unei mari experiențe politcie, dar puțin credibil.

Motivul principal este că apare ca o continuatoare a politicii liberal-progresiste a lui Obama. Nuanțele acestei politici sunt absolut identice cu cele aleprogresismului european.

Astfel, pe plan intern, dna. Clinton este o promotoare a ”umanismului” imigrației, promițînd un număr sporit de sirieni care vor primi azil in Statele Unite, în jur de 50.000.

Pe plan extern, nu se întrevede o viziune schimbată față de politica deslânată pe care a dus-o în perioada în care a fost Secretar de Stat.

Iar această activitate diplomatică a dus la distrugerea relațiilor cu aliați de nădejde ai Statelor Unite tocmai în zone extrem de critice pentru echilibrul Orientului Mijlociu, cum ar fi Arabia Saudită, Egipt, Israel.

Hillary Clinton a militat consecvent pentru susținerea revoltelor din lumea arabă, așa numita ”Primăvară Arabă”, care au dus la destabilizarea întregii regiuni. Susținerea sa nu a fost deloc strategică și cu atât mai mult, deloc rațională, ci a fost de natură strict ideologică, în concordanță cu ideologia progresistă a europenilor.

Plecând de la interpretarea principiilor privind respectarea drepturilor omului, dar fără a înțelege mentalitățile și tradițiile popoarelor respective, diplomația americană a doamnei Clinton, conjugată cu cea a liderilor europeni, a acționat pentru instaurarea unor regimuri populare ale străzii în locul unor regimuri autoritare care, într-o lume volatilă și impredictibilă, reușeau să mențină un echilibru zonal.

Deci, haosul care a urmat în toată zona Africii de Nord și a Orientului Mijlociu, se datorează într-o bună măsură politicii ideologice aplicată pe plan extern de fostul Secretar de Stat american, Hillary Clinton.

În ceea ce privește Europa și relațiile cu Rusia, rolul său a fost extrem de șters, America manifestând o lipsă de interes regretabilă pentru problemele europene precum și pentru agregarea unei politici ferme față de Rusia.

Practic, gestionarea relațiilor cu Putin au fost lăsate pe mâna Berlinului, a cancelarului Merkel, exact într-o perioadă în care Germania se simțea extrem de dependentă de energia furnizată de Rusia.

Nu-i de mirare că abila politică rusească a intuit momentul de relaxare din partea Occidentului pentru a-și relua proverbiala sa politică expansionistă, după cum au dovedit-o acțiunile din Ucraina.

6. Alegerile prezidentiale din Statele Unite (continuare)

6.3. Impactul global al alegerilor americane

Din scurta prezentare a celor doi candidați la președinția Statelor Unite se poate observa că oricare va fi alegerea poporului american, rolul Statelor Unite în politica globală va fi destul de redus.

Din nenorocire aceasta se întâmplă tocmai într-o perioadă a creșterii pericolului disputelor și chiar a unor războaie regionale capabile nu numai să se extindă, dar să amplifice crizele umanitare prin valuri successive de populații în mișcare globală.

Europa se poate trezi cu transformarea mișcărilor teroriste în mișcări bine coordonate de tulburări sociale și de nesupunere civică din partea grupurilor de musulmani, mergând până la război civil urban.
Să nu ne ascundem după deget, fără atât de hulitul ajutor american, lumea va intra într-o criză fără precedent, mai ales în contextul în care Europa va deveni un teatru de confruntări între cultura sa și cultura total străină a invadatorilor primiți cu atâta ”umanism”, dar si iresponsabilitate de Bruxelles la presiunile Berlinului.
Prin implicarea redusă a Americii, rezolvarea acestor probleme va cădea pe umerii altora care vor trebui să împace capra războaielor și disputelor regionale cu varza ideologiei progresiste a ”egalității fără frontiere” și a lichidării principiilor ”nesănătoase” ale naționalismului.

Rusia, ca de obicei, va fi avantajată deoarece va avea câmp liber de manevră, de refacere a influenței sale și chiar de expansiune teritorială.

Pe de altă parte, profitând de situațiile sociale din Europa cauzate de valul de migranți, de numeroasele crize politice ale țărilor europene, de neliniștea politică cauzată de măsurile autoritare ale Bruxelles-ului, mai ales în contextual crizei emigranților, precum și de reducerea implicării americane în problemele europene, Rusia își permite întărirea forței sale militare la granițele cu UE.

6.4. Impactul alegerilor americane pentru România

Pentru România, în amândouă variantele, situația va fi cu adevărat critică, pe de o parte datorită lipsei de interes a Vestului față de țara noastră, iar pe de altă parte din cauza instabilității politice interne.

De asemeni, în contextul creșterii probabile a agresivității Rusiei, va deveni extrem de îngrijorătoare situația Basarabiei aflată în degringoladă politică, cu o economie firavă, supusă presiunilor partidelor și populației rusofile precum și a bombei cu ceas pe care o constituie Transnistria.

Tocmai de aceea este absolut obligatorie crearea unei forte de descurajare comună a țărilor din zonă. Iar acest lucru este perfect realizabil deoarece pe întreg flancul est-european planează incertitudinea. Alături de România, țări ca Ucraina, Turcia, Polonia și Basarabia, care se află pe o adevărată ”linie a frontului” din Sud-Est, pot realiza împreună o asemenea forță politico-militară de descurajare, inclusiv una navală la Marea Neagră, mai ales că trei țări, România, Polonia Turcia sunt și membre NATO.

Loading Facebook Comments ...

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Consiliul Unirii © 2015 Frontier Theme