Consiliul Unirii

Unirea Face Puterea

Armata Română în cel de-al Doilea Război Mondial

 

s604x0_armata-romanaÎn lunile mai şi iunie 2017 s-au desfăşurat acţiuni educative dedicate bunicilor şi părinţilor noştri care şi-au jertfit viaţa în războiul pentru reîntregire statală şi naţională din anii 1941-1945.

În ajunul declanşării celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), relaţiile internaţionale au fost dominate de politica practicată de marile puteri pentru conservarea si reîmpărţirea sferelor de influenţă şi dominaţie. Aceste evenimente au marcat profund şi viaţa politică, economică şi militară din România.

Cu o săptămână înainte de declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial, Germania nazistă şi Uniunea Sovietică au încheiat, la 23 august 1939, Pactul de „neagresiune”, intrat în istoria universală sub denumirea de Pactul Molotov-Ribbentrop (primul, ministru de externe al Rusiei şi al doilea, ministru de externe al Germaniei). Prevederile protocolului adiţional (Anexele secrete) stabileau destinele ţărilor baltice (Estonia, Lituania şi Letonia), Finlandei, Poloniei şi României.

Conform înţelegerilor de la Moscova, la data de 1 septembrie 1939, ora 4:45, armata germană, ce însuma 1.600.000 de militari, a invadat teritoriul polonez, punând în aplicare „Planul alb” (Fall Weiss). În urma refuzului Germaniei hitleriste de a înceta agresiunea, la cererea Angliei şi a Franţei, guvernele acestor state au declarat război celui de al 3-lea Reich, la data de 3 septembrie 1939. Între 3 şi 10 septembrie 1939 Noua Zeelandă, India, Canada, Uniunea Sud-Africană şi guvernul cehoslovac format în exil s-au alăturat Marii Britanii, în timp ce Danemarca, Brazilia, Olanda, Mexic, Argentina, Spania, S.U.A. şi România şi-au declarat neutralitatea. Japonia a dat o declaraţie de neamestec în conflictul din Europa, la data de 4 septembrie 1939.

Guvernul României a luat măsuri pentru ca Polonia să poată primi, prin teritoriul românesc, armamentul şi materialele de război livrate de Marea Britanie şi Franţa. Dar Polonia, fără sprijin din partea Angliei şi a Franţei, atacată fiind şi de Uniunea Sovietică, la data de 17 septembrie 1939, a capitulat, la data de 28 septembrie 1939, stabilindu-i-se graniţele între râurile San şi Bug (teritoriile de la est de Bug au intrat în componenţa Uniunii Sovietice şi cele de la vest în componenţa Germaniei).

După semnarea de către Franţa a armistiţiului cu Germania, la Compiegne, la data de 22 iunie 1940, Uniunea Sovietică a dat tonul acţiunilor de răstignire a poporului român. Prin notele ultimative din 26 şi 28 iunie 1940 guvernul Uniunii Sovietice a răpit din trupul României teritoriile Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutul Herţei (44.500 km2 şi o populaţie de 3,2 milioane de locuitori din Basarabia, respectiv 6.000 km2 şi o populaţie de 500.000 de locuitori din Bucovina de nord). Rapturile teritoriale au continuat prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940. Eşuând tratativele de la Turnu-Severin, dintre reprezentanţii ministerelor de externe din România şi Ungaria,  Germania hitleristă, Italia fascistă şi Uniunea Sovietică au „ajutat” Ungaria horthystă să ne ciuntească 44.492 km2 şi o populaţie de 2.667.000 de locuitori, majoritatea români (Transilvania de Nord). Prin tratatul din 7 septembrie 1940, de la Craiova, Bulgaria a încorporat judeţele Durostor şi Caliacra (Cadrilaterul), cu o suprafaţă totală de 6.921 km şi aproximativ 410.000 locuitori. Atunci s-a făcut transferul românilor din Cadrilater cu bulgari aflați în judeţele Tulcea şi Constanţa.

Prin aceste rapturi teritoriale, guvernul României a primit declaraţii de război nescrise de la vecinii săi hrăpăreţi: Uniunea Sovietică, Ungaria horthystă şi Bulgaria. Administraţia românească, unităţile militare româneşti şi o parte din populaţia românească, aflată în provinciile româneşti furate de către vecini, au suferit mari umilinţe din partea trupelor de ocupaţie şi a unor extremişti localnici, care au trecut de partea ocupanţilor. Au fost atacaţi, răniţi, omorâţi şi jefuiţi de bunurile materiale unii reprezentanţi ai administraţiei româneşti şi unele cadre militare active şi în rezervă, care s-au opus ocupării  teritoriilor româneşti şi jefuirii mijloacelor materiale de luptă. Un număr însemnat de români din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa a fost dus în gulagurile din Siberia de către ocupanţii ruşi.

Evenimentele din vara anului 1940 au avut grave consecinţe în viaţa internă şi externă a României, care s-au repercutat negativ asupra capacităţii de apărare a ţării, numărul cetăţenilor mobilizaţi reducându-se simţitor.

Rămasă singură în faţa agresiunii statelor vecine, cu teritoriul amputat și sub presiunea directă a Germaniei naziste, în România s-a instaurat, la 14 septembrie 1940, regimul legionaro-antonescian, iar în octombrie acelaşi an au pătruns în ţară primele trupe germane. După înfrângerea rebeliunii legionare din 23-25 ianuarie 1941, România a fost condusă de dictatura militară a lui Ion Antonescu, fost Șef al Marelui Stat Major al armatei României (1933-1934).

Continuând politica imperialistă de cuceriri teritoriale şi de subjugare a altor popoare, Germania nazistă, încălcând pactul de neagresiune din 23 august 1939 şi tratatul de frontieră şi prietenie din 28 septembrie 1939, a declanşat războiul împotriva Uniunii Sovietice, la 22 iunie 1941 (planul Barbarosa din decembrie 1940).

Alături de forţele Wehrmachtului au participat la război Italia, Finlanda, Ungaria, România, precum şi unităţi militare din Slovacia, Croaţia, Franţa vichystă, Olanda, Belgia şi Spania.

România a participat la război, alături de Germania nazistă, cu scopul eliberării teritoriilor furate în anul 1940. În perioada 22 iunie – 26 iulie 1941, teritoriile Bucovinei de Nord, Ţinutului Herţa şi Basarabiei au fost eliberate, prin luptele dârze desfăşurate de Armatele a 3-a şi a 4-a române şi Armata a 11-a germană, subordonate Grupului de Armate general Ion Antonescu. În perioada desfăşurării acţiunilor de luptă  pierderile armatei române s-au cifrat la 4.112 morţi, 12.120 răniţi şi 5.506 dispăruţi (6% din efectivele totale angajate în perioada 22 iunie – 26 iulie 1941).

La cerea insistentă a lui Hitler, armata română a participat, de la 8 august 1941, la acţiunile militare din operaţia militară Odessa (Armata a 4-a română) şi la luptele dintre Nistru şi Bug (Armata a 3-a română), până la capitularea fortăreţei Odessa (16 octombrie 1941). După această dată o parte a efectivelor Armatei a 4-a a rămas în Ucraina, pentru asigurarea ordinei şi pazei, în timp ce Armata a 3-a  română (corpurile de vânători de munte şi de cavalerie), în colaborare cu Armata a 11-a germană, a desfăşurat lupte crâncene între Bug şi Nipru, pătrunzând în Crimeea. Pierderile armatei române în operaţia militară de la Odessa au fost de aproximativ 49.000 de militari.

De la data de 15 iunie 1942, unităţile militare române au fost introduse succesiv în luptele din Caucaz şi Cotul Donului – Stalingrad, acţionând în condiţii deosebit de grele datorate reliefului, climei şi lipsurilor materiale (tunuri de artilerie antitanc, mijloace de transmisiuni, muniţii, echipament gros pentru iarnă, alimente şi medicamente). Luptând până la data de 3 februarie 1943 armata română a suferit mari pierderi materiale şi umane. Au fost pierduți 155.010 ostaşi din cei 228.072 câți au avut la 19 noiembrie 1942 Armata a 3-a şi Armata a 4-a române.

Din luna martie 1943, cu efective subţiate, armata română a fost retrasă pe teritoriul dintre Nipru şi Nistru. În Caucazul de Vest au rămas Diviziile 19 Infanterie, 6 Cavalerie şi 9 Cavalerie, care au acţionat în subordinea unui comandament românesc, şi Diviziile 10 Infanterie, 2 Munte şi 3 Munte, subordonate unor grupări operative germane, însumând 64.606 ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi. În luna iunie 1943 Divizia 19 Infanterie a fost trecută pe litoralul Mării Negre, pe frontul din Kuban fiind introdusă Divizia 10 Infanterie, iar Divizia 3 Munte a fost retrasă în Crimeea. În luna octombrie 1943 se aflau pe frontul din Crimeea Diviziile 1, 2 şi 3 Munte, 10 şi 19 Infanterie, 6 şi 9 Cavalerie. Datorită marilor pierderi suferite de efectivele de ostaşi, Diviziile 4 Munte şi 24 Infanterie au fost unite sub denumirea de Divizia 4/24 Infanterie, această mare unitate fiind trimisă în zona Herson. Prin „Operaţia 60.000”, în lunile aprilie-mai 1944 au fost aduşi în ţară, din Crimeea, 42.190 de militari români, dintre care 39.134 pe mare şi 3.056 pe calea aerului, aceștia reprezentând 90% din efectivele retrase de la Sevastopol. Pierderile suferite în  perioada martie – mai 1944 au fost de 22.522 de militari români.

La începutul lunii aprilie 1944 Armata a 3-a română avea în compunere Diviziile 14, 15, 21, 4/24 Infanterie şi Comandamentul 104 „Siret”, iar Armata a 4-a română avea Corpul 1 Armată (cu Diviziile 6 şi 20 Infanterie şi Comandamentul 104 Munte), Corpul 4 Armată (cu Diviziile 3 Infanterie, 18 Munte şi Comandamentul 101 Munte) şi Corpul 5 Armată (cu Diviziile 4 Infanterie, 1 Gardă şi Regimentul 9 Grăniceri). În rezervă se aflau Diviziile 1 şi 8 Infanterie şi Comandamentul 103 Munte, iar sub comandament german acţionau Diviziile 10 şi 18 Infanterie, 5 Cavalerie şi Detaşamentul Blindat. Armata a 3-a a fost trecută în apărare pe litoralul Mării Negre, între gurile Dunării şi Cetatea Albă. Armata a 4-a română a fost dispusă între Ungheni şi Boroaia, la 30 km sud-vest de Suceava.

Epuizată datorită pierderilor suferite în lupte, România şi-a intensificat activitatea diplomatică în 1943 şi 1944 în vederea ieşirii din război. S-au înmulţit contactele directe ale guvernului antonescian cu reprezentanţii Naţiunilor Unite de la Stokholm şi Cairo şi cu ale unor state neutre. La data de 12 aprilie 1944, la opt zile de la bombardamentul masiv al aviaţiei inamice asupra Bucureştiului şi a zonei Prahovei, Uniunea Sovietică a propus României încheierea unui armistiţiu unilateral, pe care mareşalul Ion Antonescu l-a respins, întrucât era dezavantajos  pentru România.

Situaţia militară grea de pe frontul Târgu Neamţ – Paşcani – Târgu Frumos – Iaşi – Chişinău – Tighina a grăbit forţele democratice din România să înlăture guvernul antonescian şi să propună încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, având ca reprezentant Uniunea Sovietică. Răsturnarea prin forţă a guvernului antonescian a început cu arestarea lui Ion şi Mihai Antonescu, în ziua de 23 august 1944 (aceştia au fost convocaţi la Palatul Regal de către Regele Mihai), şi ulterior a altor membri din guvern. Deşi în ziua de 22 august 1944 guvernul sovietic, prin Ana Kolontai, ambasador la Stocholm, a trimis mareşalului Ion Antonescu documentul prin care se acceptau condiţiile puse de guvernul României, Grigore Niculescu-Buzeşti, din Centrala Ministerului de Externe, sfătuit de Iuliu Maniu a trimis documentul la Palatul Regal.

Sfătuit de consilierii săi, Regele a dat lovitura de stat. În seara zilei de 23 august 1944, după ora 22:00, Regele Mihai a transmis la radio Comunicatul către ţară, prin care poporul român era anunţat de arestarea guvernului antonescian, înlocuirea lui cu un nou guvern de uniune naţională, prezidat de generalul de corp armată Constantin Sănătescu, încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, prin reprezentantul său, Uniunea Sovietică (care s-a înfăptuit abia la data de 12 septembrie 1944, fapt ce a condus la capturarea de către Armata sovietică a peste 150.000 de ostaşi români şi multe bunuri materiale), încetarea operaţiunilor militare împotriva armatei sovietice şi întoarcerea armelor împotriva armatei Germaniei naziste.  A urmat apoi comunicatul şefului Marelui Stat Major al Armatei Române, generalul Gheorghe Mihail, care a prezentat Directiva Operativă pentru comandanţii celor două armate şi comandanţii marilor unităţi şi unităţi militare din armata română.

Pentru românii din Bucovina de Nord şi Basarabia a reînceput calvarul ocupaţiei sovietice,  când armata sovietică a pătruns în Cernăuţi (29 martie 1944) şi Chişinău (24 august 1944) şi a reinstaurat puterea sovietelor, ceea ce a generat numeroase probleme de ordin social, economic şi cultural.

Armata română a început acţiunile militare de dezarmare a trupelor germane încă din noaptea de 23/24 august 1944, acestea încheindu-se la 31 august 1944. Cele mai dârze lupte s-au desfăşurat în capitală, în împrejurimile capitalei, pe Valea Prahovei, în Dobrogea, Muntenia, Oltenia, Ţara Bârsei şi nord-vestul Moldovei. Armata română şi formaţiunile populare participante la aceste acţiuni militare au pierdut aproximativ 9.500 de oameni. Desprinderea României din coaliţia cu Germania hitleristă şi trecerea ei de partea Naţiunilor Unite a însemnat prăbuşirea frontului german în Balcani, scurtarea cu cel puţin şase luni a războiului în Europa şi deschiderea căilor pentru ofensiva armatei sovietice spre Budapesta, Praga, Viena și Berlin.

Ziua de 23 august 1944 a creat condiţiile necesare pentru recunoaşterea de către Naţiunile Unite a drepturilor României asupra părţii de nord a Transilvaniei, care a fost eliberată la 25 octombrie 1944, prin jertfele celor peste 59.000 de ostaşi români care au luptat aici în perioada 1 septembrie – 25 octombrie 1944, în colaborare cu armata sovietică.

După data de 25 octombrie armata română a participat la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei de sub ocupaţia Germaniei hitleriste, până la capitularea ultimelor rezistenţe militare germane din patrulaterul Boemiei, la data de 12 mai 1945.

 

Note:

  1. România în anii celui de-al Doilea Război Mondial, col. dr. Ion Alexandrescu ş.a., Editura Militară, Bucureşti, 1989, pag. 218-234, 265-276, 365-386, 415-429, 498-506.
  2. România în anii celui de-al Doilea Război Mondial, conf. univ. dr. Ion Ardeleanu, Editura Militară, Bucureşti, 1989, pag. 27-95, 131-170.

col. (rtr.) Constantin Chiper,

Loading Facebook Comments ...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

What is 2 + 5 ?
Please leave these two fields as-is:
IMPORTANT! To be able to proceed, you need to solve the following simple math (so we know that you are a human) :-)
Consiliul Unirii © 2015 Frontier Theme