17 iunie 2021 – 196 de ani de la naştere
2 aprilie 2021 – 112 ani de la deces
Iordache Rosetti era fiul marelui vornic cu acelaşi nume din Ţinutul Vasluiului, care întărea ramura bărbătească a familiei Rosetti-Solescu. Marele vornic fusese foarte bogat, el stăpânind 29 de moşii care se întindeau până la Nistru. Vornicul şi-a pierdut averea prin diferite întâmplări dar şi prin împărţirea acesteia la numeroşii săi copii. La bătrâneţe a rămas numai cu moşia de la Soleşti, pe care a moştenit-o fiul cel mic, Iordache, şi s-a stabilit la Soleşti cu mama sa, vorniceasa Ecaterina Rosetti. Deşi nu a deţinut nici un post în administraţia ţării, Iordache Rosetti a primit, conform obiceiului de atunci din Moldova, titlul de postelnic.
Elena Rosetti a fost primul copil al lui Iordache şi Ecaterina Rosetti, ea petrecându-şi primii ani ai copilăriei la moşia de la Soleşti, împreună cu fraţii săi Costache, Zoe, Theodor şi Dimitrie. Având o mamă autoritară, Elena a fost puternic influenţată de ea în formarea personalităţii, stăpânindu-se şi cântărind până la slăbiciune vorbele şi faptele sale. Educaţia începută la familie în Soleşti, sub îndrumarea mamei sale, a continuat-o la Miclăuşeni, la reşedinţa bunicului Dumitrache Sturza, care avea o bogată colecţie de manuscrise şi documente istorice vechi.
La vârsta de 7 ani Elena a fost dusă la Colegiul particular de la Şcheia, al lui Constantin Sturza, fratele Ecaterinei Sturza, unde, împreună cu copiii lui şi ai rudelor apropiate şi-a însuşit cunoştinţe temeinice de aritmetică, limba română, limba franceză şi limba germană.
Împlinind 14 ani, Elena a plecat la Iaşi, împreună cu verişoarele sale, pentru a-şi desăvârşi educaţia. Acolo a intrat în anturajul rudelor de sânge şi de alianţă, participând la şedinţe de instrucţie şi educaţie, la saloane literare şi societăţi muzicale, sub îndrumarea unor specialişti aduşi din Paris, Berlin şi Viena. Frecventând cercurile de educaţie şi distracţie din Iaşi, Elena la cunoscut, la vârsta de 19 ani, pe Alexandru-Ioan Cuza, cu care s-a căsătorit, la data de 30 aprilie 1844, la moşia părinţilor de la Soleşti-Vaslui.
După căsătorie, tânăra pereche s-a mutat la Galaţi, acolo locuind împreună şi cu părinţii lui Alexandru, Ioan şi Soltana Cuza (născută Cozadini), care îşi petreceau majoritatea timpului la moşia de la Bărboşi, judeţul Fălciu (nu Barboşi de Galaţi). Alexandru îndeplinea funcţia de judecător în cadrul judecătoriei Covurlui, cu reşedinţa în Galaţi. Elena nu frecventa societatea gălăţeană, dar purta o corespondenţă strânsă cu mama sa, căreia îi solicita amănunte despre viaţa de la casa părintească din Soleşti.
Sărbătorile prilejuite de Crăciun şi Anul Nou 1845 le-a petrecut la Soleşti, împreună cu părinţii şi bunica sa. Abia înapoiată la Galaţi, a primit trista veste a decesului bunicii Ecaterina şi a tatălui său. La intrarea în biserica construită de familie în anii 1859-1860, Elena Cuza a comandat la Constantinopol o placă de marmură pe care a scris emoţionantele versuri: „La acest semn de pomenire/ Cată omule să vezi/ Cum a lumii fericire/ Azi o ai şi mâine-o pierzi…”.
Revenită la Galaţi, Elena şi-a dus viaţa mai departe alături de Alexandru, care, deşi nu mai păstra pentru ea cea dintâi înflăcărare, rămăsese legat sufleteşte şi-i păstra un respect deosebit.
În anul 1848 pe continentul european s-a aprins flacăra revoluţiei burghezo-democratice. Românii nemulţumiţi de protectoratul Rusiei ţariste şi de aspra asuprire habsburgică s-au ridicat la luptă. Alexandru-Ioan Cuza a participat la aceste evenimente împreună cu tinerii din generaţia sa, fiind prins împreună cu alte 11 persoane care, au participat la declanşarea evenimentelor din Moldova. În seara de 29 martie 1848 au fost aruncaţi în beciurile casei Mavrocordat. De aici au fost trimişi cu căruţele, sub escortă la Galaţi, pentru a fi predaţi la Măcin autorităţilor turceşti.
Deşi avea numai 23 de ani, Elena Cuza a fost înştiinţată printr-o ştafetă la Soleşti. Imediat, Elena a plecat la Galaţi unde, cu ajutorul consului englez Cumingham, a îndreptat spre Brăila ambarcaţiunea care-i transporta pe revoluţionari, aceştia fiind apoi eliberaţi. Nemaiputând să se întoarcă în Moldova, Alexandru-Ioan Cuza a fugit în Transilvania, acolo participând la adunarea revoluţionarilor transilvăneni de la Blaj şi apoi a ajuns în Bucovina, la Cernăuţi, unde a găsit adăpost în casa lui Eudoxiu Hurmuzachi.
Elena Cuza a trecut în Basarabia şi apoi în Cernăuţi şi cu ajutorul Anei Ghica, a transportat ajutoare pentru românii exilaţi. De aici a ajuns la Viena şi apoi la Paris, împreună cu Alexandru-Ioan Cuza. Ei s-au înapoiat în ţară împreună cu noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, sub administraţia căruia Alexandru-Ioan Cuza a ocupat mai multe funcţii de răspundere.
Moartea timpurie a surorii sale Zoe, care fusese căsătorită cu moşierul Iordache Lambrino de la Banca-Tutova şi căreia îi rămăseseră trei copii orfani, a îndurerat-o profund. Elena a rămas o perioadă de timp la moşia cumnatului său de la Banca, ( azi judeţul Vaslui), îngrijindu-i pe cei trei nepoţi.
După numirea lui Alexandru-Ioan Cuza în funcţia de locţiitor al hatmanului Miliţiei din Moldova, Elena s-a mutat la Iaşi, în toamna anului 1858.
Alegerile din 5 ianuarie 1859 i-a dat prilejul Elenei să-l încurajeze pe soţul său: „Eşti bun, Măria ta! Eşti înţelept şi-ţi iubeşti mult neamul. Cu aceste însuşiri poţi stăpâni fără teamă şi o împărăţie. Fii vrednic de încrederea celor ce ţi-au dat-o”. Fire timidă şi retrasă, Elena Cuza s-a adaptat mai greu noii situaţii dar, cu sprijinul moral al mamei sale, a reuşit să facă faţă îndatoririlor de principesă domnitoare. Elena a luat sub patronajul său şcolile din Moldova, precum şi instituţiile de binefacere şi cultură pentru educaţia populaţiei sărace. Organiza baluri la curtea domnească din Iaşi şi văzând flirturile soţului cu alte femei se supăra, fără să o arate pe faţă, suportând chiar şi purtarea obraznică a principesei Maria Obrenovici (născută Catargi, în Judeţul Vrancea) care, nu se sfiia să-l curteze pe domnitor chiar în faţa soţiei sale.
Sprijinită de mama sa, principesa a participat, fără soţul său, care era plecat la Bucureşti, la tedeumul slujit la Mitropolia Iaşului, primind apoi vizitele oficiale şi mulţumind şi în numele lui Alexandru pentru felicitările adresate. Fiindcă cocheta ei rivală de care domnul se îndrăgostise şi pe care o măgulea făţiş în societate îi provoca multă durere, dar şi pentru a nu-l împinge pe domn la un gest necugetat, Elena a plecat pentru un timp din ţară, ea pribegind prin Paris, Roma, Neapole, Veneţia, Torino şi Milano, timp în care a avut unele contacte diplomatice cu persoane care, au devenit prieteni devotaţi ai României. Împăratul Napoleon al III-lea i-a făcut o primire deosebită la palatul Tuileries, acordându-i o audienţă de peste o oră.
Revenind în ţară în anul 1862 a participat la prima recepţie dată în palatul din Bucureşti. Prin comportarea sa simplă şi prietenoasă ştia să câştige sufletele participanţilor la petrecere, ceea ce l-a impresionat chiar şi pe soţul său, văzând-o stăpână pe mişcări şi vorbe.
Principesa a vizitat aşezămintele publice şi instituţiile de binefacere şi cultură. În apartamentul ei a amenajat o cameră în care confecţiona îmbrăcăminte pentru sărmani, pe care le dădea preoţilor să le împartă, fără a preciza de la cine vin. Împreună cu dr. Carol Davila a cercetat aşezămintele de binefacere din Bucureşti şi, constatând numărul mare de orfani, a pus temelia unui nou aşezământ, după planurile mitropolitului Filaret II, ea dăruind, din caseta particulară, suma de o mie de galbeni.
La data de 18 iulie 1862 a fost emis Decretul de înfiinţare a Azilului „Elena Doamna”, la 29 iulie punându-se piatra de temelie a viitoarei construcţii. Înainte de a pleca la Iaşi, principesa a scris preşedintelui Consiliului de Miniştri despre trebuinţa unor îmbunătăţiri la Maternitatea Pantelimon, la Ospiciul infirmilor şi al bolnavilor de nervi de la Mărcuţa, precum şi de la Spitalul Militar. A scris şi despre intenţia ridicării unui azil de bătrâni la Pantelimon, sugerând ca la fiecare aşezământ să fie expuse portretele fondatorilor, ca o recunoştinţă pentru generozitatea lor. Elena Cuza a luat asupra sa prefacerea spiritului public prin cultură şi educaţie, sprijinind tinerii pictori români.
În deplasarea spre Iaşi principesa a trecut pe la Galaţi pentru a-şi vizita soacra, acolo fiind întâmpinată de ţărani îmbrăcaţi în straie de sărbătoare. Principesa a zăbovit şi la Soleşti, locul atât de drag inimii sale. Mama sa a organizat o slujbă în noua biserică şi apoi în curtea conacului s-a încins o mare horă.
Ajunsă la Iaşi, la 20 august 1862, Elena s-a instalat în fostul palat domnesc, unde a fost aşteptată de autorităţile civile şi militare, a primit binecuvântarea mitropolitului Moldovei şi salutul militarilor, al funcţionarilor publici şi a delegaţilor şcolilor din oraşul Iaşi şi seara a participat la masa de gală oferită în onoarea sa. În zilele următoare a vizitat Spitalul central al mănăstirii Sfântul Spiridon, Închisoarea criminală, Maternitatea, Spitalul copiilor părăsiţi, Oficiul de bolnavi psihic de la Golia, Spitalul din Tătăraşi, Spitalul israelit, Muzeul de istorie naturală, Şcoala de arte, Institutul pentru şcolirea fetelor, peste tot oferind daruri. Toate acestea au înfăţişat-o ca o bună organizatoare pentru rezolvarea problemelor sănătăţii publice şi ale culturii.
Ajungând la Ruginoasa, reşedinţa particulară cumpărată de la vărul său, Mihail Sturza, principesa a angajat meşteri pentru repararea clădirii şi grădinari germani pentru refacerea parcului din jurul castelului.
Înapoindu-se la Bucureşti, principesa a reînceput şirul faptelor caritabile, implicându-se în dezvoltarea industriei textile de pe lângă mănăstiri, ea comandând pânza de uniforme pentru şcolile pe care le patrona. L-a însoţit pe domn la Spitalul Colţea şi la Garnizoana militară, atunci venindu-i generoasele idei pentru pregătirea unui Corp de infirmieri în cadrul Serviciului sanitar de ambulanţă şi înfiinţării Crucii Roşii. Împreună au vizitat Instituţia „Sfânta Maria” a femeilor germane, au pus piatra de temelie a Bisericii evangheliste reformate şi au strâns fonduri pentru Azilul „Elena Doamna”.
În această perioadă de rodnică activitate i-a stat mereu alături soţului care, prin importantele reforme pe care le-a înfăptuit, a rămas în conştiinţa neamului românesc. De fiecare dată Elena Cuza le amintea oamenilor că datorau unirea şi înfăptuirile lor domnului Alexandru-Ioan Cuza. La jumătatea lunii martie 1864 Alexandru şi Elena Cuza au plecat la Ruginoasa, pentru inaugurarea palatului şi sărbătorirea Paştelui.
Întrucât domnul şi sfetnicul său, Mihail Kogălniceanu, au creionat lovitura de stat şi plebiscitul pentru înfăptuirea reformei agrare, Alexandru-Ioan Cuza s-a înapoiat mai repede la Bucureşti. Proclamaţia domnului dată în urma loviturii de stat din 2 mai 1864 hotăra împroprietărirea ţăranilor, ceea ce a stârnit ample manifestări de bucurie şi recunoştinţă. Domnul Cuza a deschis urnele de vot pentru consultarea poporului de ziua onomastică a soţiei sale, 21 mai.
După succesul obţinut în urma plebiscitului, domnul Alexandru-Ioan Cuza s-a deplasat la Constantinopol pentru a cere sultanului încuviinţarea loviturii de stat şi a reformelor ce le mai programase. Întors în ţară, domnul a participat la acţiunile de salvare a locuinţelor afectate de ploile abundente şi inundaţiile provocate de râul Dâmboviţa. Alexandru-Ioan Cuza a profitat de această situaţie şi l-a adus la palatul domnesc pe primul său fiu, Alexandru, rezultat din relaţia extraconjugală cu Maria Obrenovici. Copilul a fost prezentat ca fiind un orfan salvat de la înec, pe care domnul dorea să-l înfieze. Această minciună a revoltat-o pe Elena Cuza, care a refuzat să-l înfieze.
Preferând despărţirea de Alexandru-Ioan Cuza, principesa s-a înapoiat la Ruginoasa, fiind hotărâtă să nu facă compromisuri. Totuşi, când domnul a venit în vizită de împăcare, ea a fost impresionată de manifestările de simpatie făcute de o delegaţie de ţărani sosiţi în întâmpinare, la castel, Elena înţelegând că ceea ce înfăptuise Cuza pentru binele şi libertatea poporului său îl înfăşura într-un nimb de nemurire, şi că dorinţa lui de a-şi ţine copilul lângă el era legitimă. Răspunzând rugăminţilor domnului, principesa a acceptat cu seninătate să-l înfieze pe Alexandru. Rămânând toată vara anului 1864 la Ruginoasa, principesa s-a dedicat îngrijirii micuţului Alexandru, supravegherii lucrărilor la palat şi realizării schiţelor pentru confecţionarea mobilelor comandate la Paris, ea demonstrând un gust deosebit pentru decorarea încăperilor.
Domnul Cuza s-a înapoiat în Bucureşti, acolo având de înfruntat opoziţia foştilor stăpâni ai bisericilor înstrăinate, ale căror averi au fost secularizate, precum şi agitaţiile unor români nemulţumiţi de instituirea cenzurii şi suprimarea unor ziare.
În palatul de la Cotroceni începu să-şi facă des apariţia Maria Obrenovici, fapt care a îndepărtat multe doamne din înalta societate de prinţesa domnitoare, acuzată că ar fi prea tolerantă şi îngăduitoare, fără demnitate şi amor propriu. Principesa purta mai departe grija şcolilor şi a instituţiilor de binefacere, chiar dacă era profund deprimată de comportamentul imoral al domnului Cuza.
Rândurile celor nemulţumiţi de comportamentul lui Alexandru-Ioan Cuza se strângeau atât în ţară, cât şi peste hotare. Reformele radicale şi comportamentul imoral au condus la împuţinarea prietenilor familiei domnitoare, contribuind la naşterea „monstruoasei coaliţii” care urmărea să-l îndepărteze de la domnie. Starea sănătăţii domnului Cuza a început să se înrăutăţească după moartea mamei sale, la data de 20 mai 1865, ştiut fiind că el moştenise boala acesteia. Convins de soţie şi prieteni a mers la cură la Ems, în Germania, dar a fost nevoit să se înapoieze repede în Bucureşti întrucât la data de 3 august 1865 avusese loc o răscoală a celor nemulţumiţi, în urma căreia s-au înregistrat victime.
Înfierea la 5 noiembrie 1865 a celui de al doilea copil al Mariei Obrenovici, Dimitrie, a adus principesei Elena Cuza noi umilinţe şi batjocoriri, pe care ea le-a sfidat şi şi-a intensificat activitatea caritabilă susţinând Azilul „Elena Doamna”, Oficiul de la Eforia Spitalelor, Institutul Maternităţii din Strada Radu Vodă şi Spitalul de copii Cişmeaua Rece.
În ciuda tuturor necazurilor la care a fost supusă, principesa a rămas alături de domnitor, sprijinindu-l moral pentru conducerea treburilor statului. Ea şi-a intensificat vizitele la diferite aşezăminte pe care le-a sprijinit activ, a desfăşurat de două ori pe săptămână audienţe, dând sfaturi bune celor ce doreau să sprijine pe domnul Cuza. Nu şi-a pierdut firea nici în noaptea de 10/11 februarie 1866, când monstruoasa coaliţie l-a obligat pe domnul Alexandru-Ioan Cuza să abdice. Ea a apărat copii până a sosit guvernanta şi apoi s-a avântat hotărâtă, cu o voinţă de fier, să afle care este situaţia soţului arestat.
Pentru că Alexandru nu renunţase la Maria Obrenovici, deşi familia Elenei a insistat să divorţeze de sotul necredincios, ea la urmat, împreună cu copiii, la Viena, Florenţa şi Heidelberg. În luna aprilie 1869 Elena a revenit la Soleşti, întrucât mama era grav bolnavă. La scurt timp aceasta şi-a dat sufletul în braţele fiicei iubite. Conacul de la Soleşti a fost moştenit de fratele ei, Theodor, care l-a vândut fratelui Costache, Soleştii pierzându-şi farmecul pentru Elena Cuza. După înmormântare Elena s-a înapoiat la Doblin, în Austria, lângă soţul ei, revenit la vechea dragoste. În anul 1870 familia Cuza s-a mutat la Florenţa, în Italia.
Dorind să asigure o educaţie aleasă copiilor, familia Cuza s-a mutat în anul 1873 in Germania, la Heidelberg. Răcind în momentul trecerii munţilor Alpi, Alexandru-Ioan Cuza a decedat la data de 15 mai 1873, la ora 1:30, la trei zile după sosirea la Heidelberg. Elena Cuza a răspuns personal celor care au trimis telegrame de condoleanţe, lăudând faptele domnului Alexandru-Ioan Cuza care l-au aşezat în rândul personalităţilor marcante ale României moderne. După înmormântare Elena Cuza a rămas la Ruginoasa, judeţul Iaşi, ca să-şi chibzuiască măsurile necesare pentru creşterea copiilor.
Împreună cu Baligot de Beyne, fostul secretar al domnului Cuza, Elena şi cei doi copii s-au mutat la Paris, unde Alexandru a urmat facultatea de drept şi cursuri de istorie. După moartea lui Baligot, în anul 1882, Elena s-a înapoiat la Ruginoasa. Dimitrie, care suferea de o boală de piept s-a sinucis prin împuşcare, în anul 1888, la Paris. Elena Cuza l-a adus la Ruginoasa şi l-a înmormântat la dreapta tatălui său, Alexandru-Ioan Cuza.
Alexandru a încercat să facă o carieră politică, dar numele ce-l purta reprezenta un pericol pentru duşmanii tatălui său. Atunci când a devenit unul dintre fondatorii ziarului „Adevărul”, aceştia au dezlănţuit împotriva lui o campanie furibundă, făcându-l să renunţe la mandatul de deputat de Mehedinţi.
În anul 1889 Alexandru s-a căsătorit cu Maria Moruzi. A plecat în călătorie de nuntă la Madrid, unde s-a îmbolnăvit. Acolo a decedat la scurt timp după ce a făcut testamentul în favoarea soţiei sale, Maria Moruzi moştenind cea mai mare parte a averii familiei Cuza, inclusiv moşia de la Ruginoasa. Maria a marginalizat-o pe Elena Cuza, determinând-o să părăsească pentru totdeauna palatul de la Ruginoasa.
Mutându-se în Iaşi, Elena s-a înscris ca membră fondatoare a Spitalului de copii „Caritatea”, dăruind la început suma de 5000 de lei. Încriindu-se ca infirmieră a luat în îngrijirea ei cinci copii.
Elena Cuza a părăsit spitalul din Iaşi în 1892, dăruind acestui aşezământ casele din strada Romană şi cotizind anual cu suma de 25.000 de lei. Elena a trecut ultima dată prin Soleşti în anul 1895, ea vizitându-şi nepotul, Gheorghe Rosetti, fost ambasador al României la Sankt Petersburg şi pe soţia sa, Olga, fiica fostului ministru de externe al Franţei, De Gers.
Decepţionată, Elena Cuza s-a stabilit în anul 1903 la Piatra Neamţ, într-o căsuţă modestă, ea fiind însoţită de o cameristă. Până la sfârşitul vieţii a trăit modest, dedicându-se operelor de binefacere. În zorii zilei de 2 aprilie 1909 a încetat din viaţă, la vârsta de 84 de ani. Aşa cum a dorit, a fost dusă la Soleşti cu o trăsură şi a fost înmormântată fără ceremonie oficială, cu un singur preot.
Întreaga viaţă a Elenei Cuza a fost un model de înţelegere, demnitate şi devotament, numele ei înscriindu-se la loc de cinste alături de al domnului Alexandru Ioan Cuza. Principesa Elena Cuza a fost o martiră, demnă de respectul neamului românesc.
Note:
1. Lucia Borş, Doamna Elena Cuza, Craiova, Editura Pelendava, 1992.
2. Theodor Răşcanu, Ruginoasa – Povestea unui castel blestemat, Iaşi, Editura Porţile Orientului, 1995.
3. Constantin Chiper, Dan Burghelea, Marcela Isac, Vera Tărâţă, Monografia Comunei Soleşti, Editura Thalia, Vaslui, 2002.
col. (rtr.) Constantin CHIPER
Loading ...