AUTOPORTRET
Veacuri la rînd trăiesc fără de Ţară,
De toate am şi tihnă n-am măcar.
Pustia m-a-nfiat a mia oară
Şi Ţara nu mi-o dă nici un barbar.
Nici Franţiile multe de pe lume,
Nici Romele cu ne-ntrecut parfum
Nu pot să-mi dea cel mai etern renume
Dacă n-o am pe cea pierdută-n scrum!
Un scrum mocnind în inima-ntristată
Şi gata să-nflorească-n foc din nou,
Cît clopotul ce sunt o să mai bată
Cu-al său prea nobil şi străvechi ecou.
Un scrum de stea, de flacără albastră
În candela Unirii unui neam
Sortit să fie Atlantida noastră,
Dar şi Ierusalimul ce-l visam!
III
Veacuri la rînd trăiesc fără de Tară,
Artist la porţi de beznă clopotind,
Cînd tancurile Urii ne-nconjoară
Şi eu, printre acestea, nesfîrşind,
II chem pe cel Preasfînt din veşnicie
Să bată-n poarta sufletului meu
Şi peste tot ce fost-ai, Românie,
Să dea cu apă vie Dumnezeu.
Să-nvii din scrum, la geamul străiniei
Din casa nopţii unde zac, plîngînd,
Cerîndu-te din braţele Mesiei
Să-mi poţi fi, Ţară, ultimul meu gînd!
Şi taină să-mi rămîi, numai nu rană
Din care bea-vor cerbii fericiţi,
Să-mi pui sub creştet stea basarabeană
Şi-n veci să nu murim dezmoşteniţi!
Veacuri la rînd trăiesc făra de Ţară,
Mi-i inima un post vamal deschis,
Pe care plînsetul îl împresoară,
Dar fără paşaport e interzis.
Popor de lacrimi, ce tot curg să steie
Din vamă-n vamă, ca-ntr-un parastas
Cu soarta mea, ce-a îmblînzit tranşee
Şi ne-ncetat pe vîrf de lance-a ars!
Am obosit, şi tot mai am putere
Să lupt contra eternelor stihii
Şi strîng la piept, ca pe o mîngîiere,
Acest pămînt cu glas de veşnicii.
Mi-i fruntea turlă grea, mănăstirească,
Cununa mi-i de spini, dar mi-o suport,
Din umeri munţii simt cum prind să-mi crească,
Sub pleoape Prutu-şi caută un port!
IV
Veacuri la rînd trăiesc fără de Tară,
Şi parcă n-aş trăi în nici un fel.
Îţi scriu, şi-atuncea sufletul meu zboară,
O clipă, preschimbată-n porumbel.
De-atîta plîns mi-s sfîşiaţi ficaţii
Şi vrînd la pieptul Ţării să m-arunc
Mă frînge Dunărea, mă dor Carpaţii
Şi Marea plînge-n mine ca un prunc.
Şi-oricît voiesc, nu mi se dă o Ţară
Cu foşnet de vecie în viori,
Să-mi legene mîhnirea-ntîia oară
Privirea ei, născînd privighetori,
Şi-n zori, cînd am s-o ştiu tot mai aproape
Venind în zbor cu visu-mi împlinit,
Chema-voi Nistrul ca un cer pe pleoape
Şi m-oi zidi în voi, de n-aţi murit…
V
Veacuri la rînd ferice-oi fi cu Țară
Şi dintr-o stea de dor voi auzi
Cetăţile din toti cum se-nfioară
Şi România se va întregi!
Potop va fi de cîntec în cascade
Şi Adevărul cu-n drapel în mîinî
O să mă caute pe baricade
Şi-n sufletele voastre de români.
Dar pentru mine orişice ocheadă
Îmi va fi cunoscută dintr-un veac,
Pe care l-am trait în miez de stradă
Şi unde Poezia mi-a fost Leac.
Un Leac pentru o boală fără nume,
De care, în sfîrşit, m-am vindecat,
Şi din pridvorul Cerului pot spune:
“Vezi, Doamne, România, a-nviat!”
8 decembrie 2011
Loading ...