Aşezat la confluenţa intereselor unor mari imperii, călcat timp de un mileniu de năvălitorii barbari dinspre est şi nord, apoi 500 de ani de imperiile vecine, poporul român s-a organizat la sfârşitul secolului al XIV-lea, în trei principate. Astfel, a reuşit să reziste tuturor acestor vicisitudini şi, în epoca modernă, să alcătuiască un stat unic şi independent. Treptat-treptat, cel mai mare pericol pentru integritatea şi independenţa poporului român a venit de la răsărit. Rusia ţarilor, cu o consecvenţă fără egal, utilizând războiul, teroarea, crima şi înşelăciunea, a înaintat spre vest şi sud.
Moldova şi Ţara Românească s-au aflat în mare primejdie după 1654, când Rusia s-a unit cu Ucraina. La începutul secolului al XIX-lea primejdia rusească a devenit şi mai ameninţătoare. Mai întâi Moldova, apoi şi Ţara Românească, au intrat în planurile de cucerire ale imperiului ţarilor, care respectau Testamentul unuia dintre cei mai mari vizionari oameni de stat ai secolului al XVIII-lea, Țarul Petru I, denumit de ruşi „Petru cel Mare”. El a vizat pentru sine şi pentru generaţiile următoare cucerirea Europei, extinderea spre sud şi spre vest a imensei sale moşteniri, cucerirea Constantinopolului şi a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi a ţărilor române – piedică în calea planurilor sale.
Basarabia este o regiune istorică situată între Prut şi Nistru, parte a statului feudal românesc Moldova, constituit în anul 1359 sub domnia voievodului maramureşean Bogdan I (1359-1365), care a respins repetatele încercări ale regelui Ungariei de a-şi reinstaura supremaţia asupra Moldovei, pe care a stăpânit-o în anii 1352-1359, prin marca de la Baia (primul descălecat sub Dragoş Vodă şi urmaşii săi Sas şi Bâlc).
Denumirea de Basarabia vine de la Basarab I, domn al Ţării Româneşti (1310-1352) şi de la urmaşii săi, care au alungat hoardele tătarilor de la gurile Dunării, consolidând graniţa de est. Denumirea iniţială – Basarabia – a sudului Moldovei s-a extins ulterior asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru.
Imperiul ţarist, care atinsese linia Nistrului în anul 1792 (pacea de la Iaşi), a emis pretenţii asupra teritoriului Moldovei. Prin Tratatul de pace, semnat la Bucureşti (1812), după încheierea războiului ruso-turc (1806-1812), Poarta Otomană, în scopul rezolvării propriilor ei interese, a cedat uşor Basarabia Rusiei, la data de 16/28 mai 1812.
Evenimentele din Principatele Române: Revoluţia din 1848-1849, Unirea Principatelor Române în anul 1859 au avut un puternic ecou în rândul populaţiei româneşti din Basarabia, fapt ce a determinat autorităţile politice să impună întreruperea oricăror legături cu România.
Războiul Crimeii, desfăşurat în anii 1853-1856, între Rusia, pe de o parte, şi Anglia, Franţa, Prusia, Regatul Sardiniei şi Turcia – pe de altă parte, s-a încheiat prin înfrângerea Rusiei ţariste. Congresul de la Paris din 13/25 februarie – 18/30 martie 1856 a hotărât cedarea sudului Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad) Moldovei, iar prin Tratatul de la Berlin din 1 iunie-1 iulie1878, Congresul marilor puteri, dedicat adoptării măsurilor de încheiere a războiului ruso-româno-turc din anii 1877-1878, cele trei judeţe au fost reîncorporate Rusiei ţariste. României i-a fost recunoscut statutul de independenţă şi două judeţe din Dobrogea au revenit României (Tulcea şi Constanţa).
După ocuparea Basarabiei, Imperiul ţarist a depus mari eforturi pentru transformarea ei într-o provincie specific rusească, promovând, în acest sens, o politică antiromânească de rusificare forţată, de deznaţionalizare a populaţiei autohtone. În acest sens, au încurajat emigrările românilor peste Nistru, în Caucaz, pe Volga şi în îndepărtata regiune scăldată de apele fluviului Amur, colonizând, în schimb, Basarabia, prin mulţi ruşi, ruteni, bulgari şi germani. Nu se admitea nicio şcoală românească. Statutul de gubernie a semnificat aplicarea legilor ruse, introducerea instituţiilor corespunzătoare, obligativitatea folosirii limbii ruse şi a alfabetului chirilic în administraţie, biserică şi şcoală. În anul 1867, în şcolile din Basarabia, a fost interzisă limba română şi a fost impusă limba rusă. În pofida procesului de deznaţionalizare, colonizare, deportare şi teroare, la care au fost supuşi locuitorii români din teritoriul dintre Prut şi Nistru, ei şi-au păstrat limba şi obiceiurile, înscriindu-se în şuvoiul mişcării de eliberare naţională a popoarelor situate la periferia imperiului ţarist.
De la începutul secolului al XIX-lea mişcarea naţională a populaţiei româneşti s-a intensificat sub conducerea unui grup de intelectuali, precum Ion Inculeţ, Emanoil Gavriliţă, Alexandru Nour, Pantelimon Halipa, Constantin Stere, Ion Pelivan, Vasile Stroescu, Ciugarin, Buzdugan şi alţii. La Chişinău s-a format şi a activat “Societatea Moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale” şi a fost publicat ziarul “Basarabia.” După revoluţia din 1905-1907 în Basarabia, s-au afirmat trei grupări: gruparea radicală a studenţilor, a intelectualilor şi a boierilor moldoveni conduşi de P.Dicescu, care aveau să formeze, mai târziu, Partidul Moldovenesc Democrat din Basarabia.
În ciuda opresiunii, populaţia românească a continuat să militeze pentru emancipare naţională, folosirea limbii române în şcoală, biserică şi administraţie. În obţinerea autonomiei teritoriale şi politice a Basarabiei şi apoi Unirea cu România, ostaşii moldoveni au avut un rol important. Marele miting ostăşesc, desfăşurat la Odesa la 18 martie 1917, la care au participat circa 100.000 de ostaşi moldoveni, s-a pronunţat pentru autonomia ţării. Congresul ostaşilor moldoveni, desfăşurat la Chişinău în perioada 20-27 octombrie 1917, a proclamat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei, cu aproape trei luni înainte ca Sfatul Ţării să proclame „Republica Moldovenească slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată.”
Exprimând voinţa întregului popor român din Basarabia, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării a votat actul Unirii cu Basarabia (86 de voturi pentru, 3 voturi contra şi 36 abţineri). Declaraţia de Unire a Sfatului Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti suna astfel: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România.”
La 3 martie 1920, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România, iar la 20 octombrie 1920 a fost semnat Tratatul de la Paris dintre România pe de o parte, Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia – de cealaltă parte. Înaltele Părţi Contractante recunoşteau “suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar.” Tratatul a fost ratificat de Marea Britanie la 14 aprilie 1922, de România la 19 mai 1922, de Franţa la 24 aprilie 1924 şi de Italia la 22 mai 1927. Japonia nu a ratificat tratatul.
În perioada 1918-1919, relaţiile româno-ruse s-au deteriorat, statul rus nerecunoscând Unirea şi graniţele României. Folosindu-se de Internaţionala Comunistă (Comintern), URSS a pregătit o răscoală în 1924 în sudul Basarabiei la Tatar-Bunar, care trebuia să deschidă drumul intrării Armatei Roşii pentru a anexa Basarabia. Tot în anul 1924 (27 martie-2 aprilie) s-a desfăşurat, la Viena, Conferinţa româno-sovietică privind uUnirea Basarabiei cu România, care a eşuat, fiindcă delegaţia sovietică a refuzat recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România şi integritatea teritorială.
România şi URSS au aderat şi semnat la Paris, la 27 august 1928 Pactul Briand-Kellog, renunţând formal la război şi angajându-se să rezolve orice litigiu pe cale paşnică. La 9 februarie 1929 România, Polonia, Letonia şi URSS au semnat la Moscova Protocolul în care se prevedea că Tratatul de la Paris va fi valabil între părţile contractante, inependent de intrarea lui în vigoare. Deşi între România, URSS şi alte state s-a încheiat o Convenţie la Londra, în zilele de 3-4 iulie 1933, relaţiile româno-sovietice în perioada interbelică au fost marcate de cererea insistentă a guvernului sovietic de a i se recunoaşte dreptul de stăpânire a Basarabiei.
În cadrul diplomaţiei europene în anii 1934-1935, un loc important l-a ocupat crearea unui sistem de securitate colectivă, principalul promotor fiind Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor externe al României. La 15 iulie 1935, Nicolae Titulescu a fost împuternicit de Guvernul României să negocieze un tratat de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică. La 21 iulie 1936, Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov (reprezentantul URSS) au încheiat un protocol de asistenţă mutuală. Schimbarea din guvern a lui Nicolae Titulescu la 29 august 1936, a determinat guvernul URSS să considere aceasta, o schimbare a politicii externe.
Tendinţele revizioniste ale URSS şi Germaniei au condus la semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, la data de 23 august 1939, şi a Protocolului adiţional secret, al cărui punct 3 a afectat integritatea teritorială a României. O consecinţă directă a acestei înţelegeri a fost răstignirea poporului român, căruia URSS i-a răpit Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, prin Notele ultimative din 26 şi 28 iunie 1940. Acestei crude agresiuni i-au urmat Dictatul de la Viena din 30 august 1940 şi Acordul de frontieră cu Bulgaria de la Craiova (septembrie 1940). Acţiunile tragice din vara anului 1940, au costat poporul român pierderea suprafeţei de 99.738 km pătraţi şi 6.821.000 de locuitori, pierderi cauzate şi de noncombatul armatei şi de deciziile factorului politic, în frunte cu regele Carol al II-lea (opţiunea: “păstrăm statul şi cedăm teritorii”).
După aceste tragice evenimente, autorităţile sovietice şi horthyste s-au dedat nor acte de terorism inimaginabile împotriva populaţiei româneşti majoritare. Distrugere şi moarte au fost “binefacerile” aduse de Stalin şi Horthy în teritoriile răpite României. Ocupanţii n-au putut anula credinţa românilor în Reunirea cu ţara, în triumful dreptăţii istoriei. Evenimentele din vara anului 1940 au dus la schimbarea politicii externe a României şi la apropierea ei de Germania. Alăturându-se Germaniei, România a participat la războiul contra URSS, conform Planului german Barbarosa din decembrie 1940. Armata română a participat alături de armata germană la luptele pentru eliberarea Basarabiei (22 iunie-26 iulie 1941) şi la celelalte operaţiuni militare din est. Populaţia românească i-a primit cu mult entuziasm şi bunăvoinţă pe ostaşii eliberatori şi a aprobat reinstaurarea administraţiei româneşti.
România s-a alăturat, la 23 august 1944, puterilor aliate, producând o schimbare radicală a situaţiei strategice în Europa de sud-est. În ziua de 24 august 1944, trupele sovietice au ocupat Chişinăul, iar câteva zile mai târziu au pus stăpânire din nou pe teritoriile româneşti oferite de Hitler prin Pactul Molotov-Ribbentrop. Conferinţa de pace de la Paris din anii 1946-1947 a hotărât ca frontiera româno-sovietică să fie cea instituită odată cu ultimatumul din 28 iunie 1940.
Delegaţia oficială română, condusă de Gheorghe Tătărăscu, nu a ridicat problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord, motivând că aceste teritorii au fost reglate prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, atacând doar cererile de despăgubire formulate de puterile occidentale. Delegaţia română a semnat la Moscova un protocol care a completat Tratatul de pace semnat la Paris în 1947, prin care preciza că Insula Şerpilor intră în componenţa URSS. Mai mult, printr-un proces-verbal, încheiat la 23 mai 1948, se afirma că Insula Şerpilor a fost înapoiată URSS, pentru că, în trecut, ar fi aparţinut Rusiei.
Românii din Basarabia au prins vremuri foarte grele după reocuparea de către URSS în anul 1944: obligativitatea limbii ruse, înlocuirea alfabetului latin cu cel slav, deportări, falsificarea istoriei, interzicerea relaţiilor cu România, efectuarea stagiului militar de către tineri şi repartizarea lor în producţie cât mai departe de casă pentru a uita obiceiurile şi tradiţiile româneşti şi a se încadra în marea familie a popoarelor sovietice. Şi, totuşi, românii dintre Prut şi Nistru au supravieţuit prin conservarea cu dăruire, mai ales în mediul rural, a datinelor, credinţei şi obiceiurilor strămoşeşti. Căderea imperiului sovietic în 1991 i-a determinat pe românii basarabeni să proclame Independenţa deplină a Republicii Moldova la 27 august 1991, recunoscută de România. În prezent, românii din Basarabia se confruntă cu probleme grele de ordin economic, cultural şi politic, din care speră să evadeze cu ajutorul Patriei-mamă şi a organismelor europene. După mai mulţi ani de dominaţie comunistă, la conducerea Republicii Moldova a reuşit să acceadă alianţa unor forţe progresiste, în frunte cu liberalii şi democraţii, care s-au înscris pe linia aplicării unor legi ce asigură dezvoltarea democratică a ţării. -o-
Loading ...