Acesta este un interviu preluat din “Natura”, numarul din luna august, in ajunul aniversarii a 22-a a Independentei R.Moldova. L-a solicitat dlui Alexandru Moșanu ziaristul Gheorghe Budeanu, care ni l-a oferit cu amabilitate in versiunea electronica. Ne-a vorbit de interviu chiar dl Al.Mosanu, membru-fondator al Consiliului Unirii, alaturi de multi alti romani adevarati. Ii uram la multi ani si multa sanatate. VP
– Domnule Alexandru Moșanu, în această vară vom sărbători 22 de ani de 
când statul Republica Moldova și-a obținut independența. Atunci când vorbim despre mișcarea de eliberare națională și despre obținerea independenței noastre față de imperiul sovietic, numele Dumneavoastră apare drept unul emblematic. La 27 august 1991 s-a întâmplat un eveniment istoric, dar, totuși, astăzi nu putem vorbi de o independență adevărată a statului nostru, cel puțin din simplul motiv că raioanele din estul republicii se află sub ocupația trupelor rusești, documentele semnate cu CSI ne mai țin în mrejele fostului imperiu, iar anumite forțe organizate și finanțate de Moscova la Chișinău și Tiraspol promovează insistent pe malurile Nistrului o politică agresivă pro-imperială, adică prorusească. Este o ocazie în plus să ne întrebăm: care au fost pașii greșiți făcuți atunci de politicienii moldoveni? Cum credeți acum, la depărtare de 22 de ani, că ar fi fost mai corect de procedat?
– Avem tot temeiul să sărbătorim frumos, cumsecade evenimentul ce a avut loc pe data de 27 august 1991. Proclamarea independenţei Republicii Moldova a pus capăt regimului colonial ruso-sovietic, deschizându-se astfel calea spre făurirea unei societăţi democratice bazate pe valori europene şi naţionale româneşti.
Cu toate acestea, dumneavoastră îmi daţi de înţeles că la 27 august 1991 ar fi fost posibilă adoptarea unei decizii mai bune. Dacă ţinem cont că Basarabia este pământ românesc, care la 28 iunie 1940 a fost smuls de către URSS din trupul României, îndoielile dumneavoastră sunt întemeiate. Din păcate, în august 1991 nu exista o altă soluţie. Pe scurt, explicaţia este următoarea.
Noul stat, Republica Moldova, este succesorul Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, o tipică colonie sovietică, cu o populaţie amestecată, în bună parte rusificată şi dirijată de reprezentanţi ai „fratelui mai mare”, aceştia fiind asistaţi de o puzderie de slugi locale. Oamenii simpli, care nu făceau parte din nomenclatura sovietică, erau marcaţi de situaţia lor de oameni supuşi, lipsiţi total de libertate, de dreptul de a-şi spune păsurile. Cei mai activi din rândul lor au opus rezistenţă, inclusiv armată, mai ales până la începutul anilor 50 ai secolului trecut, când revolta lor a fost înăbușită. În anii 60-80 ai secolului trecut, protestele nemulţumiţilor faţă de regim s-au manifestat fie sub forma constituirii unor grupuri clandestine, care îşi puneau drept scop înlăturarea regimului totalitar de ocupaţie, fie sub forma unei opoziţii făţişe sau camuflate a intelectualilor, îndeosebi a scriitorilor. Această formă de luptă a fost numită de Mihai Cimpoi „rezistenţă rizomică”, care, spre sfârşitul anilor 80, s-a transformat în forţa motrice a mişcării de renaştere naţională.
La începutul anului 1990, reprezentanţii intelectualităţii, fiind aleşi membri ai Sovietului Suprem al RSSM, au devenit oameni politici, unii ocupând chiar şi funcţii de conducere, dar, din păcate, circa două treimi din cei 366 de deputaţi erau foşti nomenclaturişti.
Întrebarea dumneavoastră se referă la două etape diferite ale crizei imperiului sovietic: la cea din timpul aşa-zisei restructurări, iniţiate de Mihail Gorbaciov (1985-august 1991) şi la cea de după puciul din august 1991, de după abrogarea actelor constitutive ale URSS în decembrie 1991.
Conform logicii politice, în anii restructurării, guvernanţii de la Chişinău ar fi trebuit să pună problema ieşirii RSSM din cadrul imperiului. Aşa au procedat ţările baltice. Dar acestea, până la cotropirea lor în 1940 de către URSS, au fost ţări independente, recunoscute pe plan internaţional. SUA, bunăoară, niciodată nu au recunoscut anexarea ţărilor respective de către imperiul sovietic.
Din punctul de vedere al dreptului internaţional, situaţia RSSM în cadrul URSS era alta, în comparaţie cu cea din ţările baltice. Conform tratatului de pace de la Paris din 10 februarie 1947, semnat cu România de către ţările învingătoare în cel de-al doilea război mondial (URSS, SUA, Marea Britanie, Franţa), Basarabia şi nordul Bucovinei, teritorii româneşti anexate de Uniunea Sovietică în 1940 şi reanexate în 1944, erau considerate părţi componente ale URSS. Cu părere de rău, chestiunea privind statutul Basarabiei şi al nordului Bucovinei în cadrul URSS, din câte se ştie, nu a fost abordată şi discutată la şedinţele Congresului deputaţilor poporului din URSS. Vina se dă, de obicei, doar pe doi membri ai grupului de deputaţi din partea RSSM, care, în timpul discuţiilor legate de Pactul Molotov-Ribbentrop, au fost pasivi. Dar cum s-au manifestat ceilalţi deputaţi?
La Chişinău, până la proclamarea Independenţei, problema anexării Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către sovietici a fost dezbătută pe larg. Actele de agresiune comise de Uniunea Sovietică împotriva românilor au fost condamnate în documentul „Aviz al Comisiei Sovietului Suprem al RSS Moldova pentru aprecierea politico-juridică a tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939, precum şi a consecinţelor sale pentru Basarabia şi Bucovina de nord”. Avizul acesta a fost aprobat unanim de Parlamentul de la Chişinău pe data de 23 inie 1990.
O deosebită rezonanţă în lume a avut conferinţa internaţională (26-28 iunie 1991) cu tema „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia”. Conferinţa a fost organizată de conducerea Parlamentului şi susţinută de savanţi din 17 ţări. În „Declaraţia de la Chişinău”, aprobată de conferinţă, se spune explicit că „Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa sunt străvechi teritorii româneşti”, că „Moldova a fost dintotdeauna locuită de români şi strămoşii lor, fiind, aşa dar, parte constitutivă a vetrei şi etnogenezei poporului român”, iar consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov şi ale Protocolului său adiţional secret sunt nule abinitio şi trebuie eliminate.
Perioada sovietică ia sfârşit în ziua când Legislativul de la Chişinău a adoptat Declaraţia de independenţă, care este o sinteză a gândirii istorice şi social politice din întregul areal românesc. Dar, mai întâi de toate, Independenţa marchează o etapă importantă în lupta românilor de la est de Prut pentru libertate, pentru unitatea românească.
– S-ar fi putut mai mult decât atât?
– Desigur, da! Dacă la vremuri noi am fi avut şi oameni politici noi. Cum am spus mai înainte, majoritatea oamenilor politici făceau parte din clasa nomenclaturii sovietice. Iar ceilalţi nu aveau experienţa necesară şi erau nevoiţi să înveţe din mers. Şi mai era ceva: liderii din nomenclatura sovietică se bucurau de sprijinul celor din verigile de mijloc şi de jos ale nomenclaturiştilor.
Prin afirmaţiile de mai sus nu trebuie să se înţeleagă că nenomenclaturiştii erau oameni politici ideali, fără cusur.
Paşii greşiţi făcuţi de politicienii moldoveni se explică în bună măsură prin naivitatea noastră. Toţi liderii de la Chişinău au mizat, la început, pe Boris Elţin, crezând că acesta îi va struni pe separatiştii de la Tiraspol şi vom evita dezbinarea teritorială a Republicii Moldova. N-a fost să fie aşa. Peste puţin timp, ne-am dat seama că liderul democraţilor ruşi este şi el marcat de spirit imperial. Am înţeles acest lucru atunci când Boris Elţin, susţinut de şefi de stat din alte zece foste colonii sovietice, a constituit la Alma-Ata, pe 21 decembrie 1991, Comunitatea Statelor Independente (CSI). Mircea Snegur, fără a avea împuterniciri din partea Executivului de la Chişinău, a semnat documentele de constituire a CSI, precum şi Acordul de aderare a Republicii Moldova la această nouă structură politică suprastatală. În calitatea mea de Preşedinte al Parlamentului, am criticat aspru poziţia şefului statului în problema dată. Această atitudine a mea era determinată de faptul că intrarea statului nostru în CSI contravenea prevederilor Declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova. Acest document orientează statul nostru spre valorile europene şi sugerează necesitatea căutării partenerilor principali în Occident. Evoluţiile ulterioare au demonstrat că Rusia, prin constituirea CSI, urmărea scopuri politice, inclusiv legalizarea planurilor sale de dominaţie în spaţiul ex-sovietic. O primă dovadă concludentă în acest sens este războiul de la Nistru din 1992, provocat de Moscova prin agenţii săi de la Tiraspol, prin implicarea directă a Armatei a 14-a a Federaţiei Ruse. Prin constituirea la Tiraspol a pseudostatului separatist şi prin susţinerea acestuia de armata rusă s-a urmărit scopul de a nu-i permite Republicii Moldova „să sară în braţele României” (expresia lui Ghenadi Selezniov, preşedintele Dumei de Stat a Federaţiei Ruse).
Aşadar, semnarea de către şeful statului a documentelor de constituire a CSI şi de aderare a Republicii Moldova la această construcţie politică suprastatală dirijată de Moscova a fost cea mai serioasă abatere de la litera şi spiritul Declaraţiei de independenţă.
Să vedem în continuare cum… ar fi fost „mai corect de procedat”.
Cred, ca şi toţi oamenii de bună credinţă, că în august 1991 cea mai bună soluţie pentru a rezolva problema românilor din stânga Prutului ar fi fost repetarea deciziei din 27 martie 1918. Dar, ca şi acum 22 de ani, îmi dau seama că în august 1991 reunirea nu ar fi fost posibilă din următoarele considerente.
Românii de la est de Prut, în marea lor majoritate, nu erau pregătiţi pentru reunirea cu România. Mişcarea de renaştere şi eliberare naţională din Basarabia a fost prinsă şi ea de valul mişcărilor pentru independenţă, val care se rostogolea pe tot întinsul imperiului. Sutele de mii de participanţi la Marea Adunare Naţională din 27 august 1991 cereau legislatorilor să proclame neîntârziat Independenţa. Mulţimea scanda: „Libertate!”, „Independenţă!”. Majoritatea vorbitorilor s-au pronunţat în acelaşi sens. Tot atât de mult conta şi poziţia României, care nu considera că Basarabia e o problemă a statului român. O dovadă în acest sens este reînnoirea, la 5 aprilie 1991, a Tratatului sovieto-român, în care, potrivit Tratatului din 10 februarie 1947, Basarabia şi Nordul Bucovinei erau considerate părţi componente ale URSS. O expresie a acestei realităţi este şi faptul că Parlamentul României a salutat unanim (cu un singur vot „contra”) adoptarea de către deputaţii de la Chişinău a Declaraţiei de independenţă. Nici marile puteri occidentale, inclusiv SUA, nu-i încurajau pe adepţii unionismului. De această atitudine m-am convins în timpul vizitei neoficiale pe care am făcut-o, în zilele de 7-10 septembrie 1991, în SUA, unde am fost primit de înalţi demnitari de la Casa Albă şi de la Departamentul de Stat şi am avut discuţii cu cercetători de la două centre de studii strategice din Washington.
Cursul politic spre integrarea europeană este cel ce corespunde intereselor fundamentale ale majorităţii cetăţenilor care vor să-şi asigure o viaţă mai bună. Această orientare a fost schiţată în Declaraţia de independenţă, a servit drept reper politic pentru Alianţa pentru Democraţie şi Reformă (anii 1998-1999) şi a devenit program de activitate al actualilor guvernanţi.
– V-ați născut în comuna Braniște, județul Bălți, România, la 19 iulie 1932 și, deci, sunteți un român cu acte în regulă la naștere. În anii de eliberare națională V-am știut ca fondator al Frontului Popular, apoi deputat în Parlamentul Republicii Moldova, iar în perioada 1990-1993 aţi fost Președinte al Parlamentului Republicii Moldova. Ați încercat în timpul destrămării URSS să discutați cu oficialități de la București despre reunificarea pământurilor românești din stânga Prutului? Dacă da, de ce nu s-a întâmplat acest lucru?
– Problema reunificării pământurilor româneşti n-am putut-o discuta cu oficialităţile de la Bucureşti pentru că domnul Ion Iliescu, Preşedinte al României, împărtăşea punctul de vedere al Moscovei în problema basarabeană. O dovadă în acest sens a fost reînoirea la 5 aprilie a Tratatului sovieto-român, semnat de Mihail Gorbaciov şi Ion Iliescu. Ca Preşedinte al Parlamentului, am fost invitat să asist la ceremonia respectivă, dar invitaţia am respins-o. Participarea mea ar fi însemnat că accept consecinţele Pactului Molotov-Ribbentrop.
Nici cu Preşedintele Emil Constantinescu nu am reuşit să discut frăţeşte. Omul lui de încredere la Chişinău era Preşedintele moldovean Petru Lucinschi.
Pe data de 31 august 1991 am avut o discuţie mai sinceră cu academicianul Alexandru Bârlădeanu, originar din Comrat, preşedinte al Senatului României. În timpul festivităţilor de la Chişinău, legate de Ziua limbii noastre, l-am întrebat: „Spuneţi-mi, domnule academician, este bine ce facem noi la Chişinău?”. Abia patru zile în urmă fusese proclamată independenţa Republicii Moldova. Răspunsul oaspetelui a fost: „Continuaţi aşa, că-i bine…”.
– Îmi amintesc şi eu ziua de 27 august 1991, când, în centrul capitalei, aţi condus Marea Adunare Naţională. Ar mai fi posibilă o Mare Adunare Naţională, pentru a duce la bun sfârşit ceea ce basarabenii poartă în adâncurile sufletelor lor – Unirea?
– Să nu uităm că marile adunări naţionale s-au dovedit a fi instrumente de presiune puternică asupra organelor de stat în situaţia în care acestea erau cuprinse de o criză generală şi nu se mai bucurau de susţinerea largă a populaţiei. Marile adunări naţionale din 1989 şi din 1991 au creat în centrul Chişinăului o atmosferă incendiară, favorabilă adoptării legislaţiei lingvistice şi Declaraţiei de independenţă. Aş fi foarte bucuros dacă aş ajunge să mai particip la o nouă Mare Adunare Naţională, care să convingă Parlamentul de la Chişinău să voteze Declaraţia de reunire cu România. Dar pentru a ne realiza visul, ar fi nevoie ca o asemenea Mare Adunare Națională să fie organizată şi la Bucureşti. Totuşi, cred că, în condiţiile actuale, calea cea mai reală de realizare a unităţii româneşti este integrarea europeană a Republicii Moldova.
– La sfârşitul acestei luni, vom sărbători şi limba română, în faţa căreia, de la o vreme, forţele ostile românismului în Basarabia bat în retragere. Ştiţi ce jocuri politice s-au făcut în culise pentru ca, odată cu adoptarea Constituţiei Republicii Moldova, să nu fie admis în articolul treisprezece al ei glotonimul limba română, ci să rămână limba moldovenească, astfel aruncându-se pe altarul năzuinţelor basarabene încă un măr al discordiei?
– Eu nu am făcut parte din Comisia de elaborare a Constituţiei. Şi fiind un simplu deputat din Opoziţie, am fost contactat doar o singură dată, pentru a-mi spune opinia privind conţinutul proiectului articolului 13, în formula următoare: „Limba moldovenească (limba română)”. Eu nu am acceptat formula cu „limba moldovenească” din cauză că Preambulul şi articolul 13 al Constituţiei contravin Declaraţiei de independenţă şi adevărului ştiinţific. Am votat împreună cu colegii din „Blocul ţăranilor şi intelectualilor” împotriva adoptării actualei Constituţii a Republicii Moldova.
– Azi, tot mai des se aud voci care spun că ar fi mai bine să tăiem nodul gordian de pe Nistru şi să punem acolo hotar, dacă vrem să revenim în spaţiul civilizat european, altfel enclava separatistă va rămâne mereu ca o piatră legată de picioarele noastre atunci când vrem să ne întoarcem acasă din spaţiul asiatic. Ce părere aveţi?
– Graniţele actuale ale Republicii Moldova sunt recunoscute de comunitatea internaţională. Dacă am ceda o parte din teritoriu, Republica Moldova s-ar pomeni pe un timp nedeterminat fără graniţe garantate. O asemenea situaţie incertă ar aţâţa poftele unor grupuri de populaţie din sud, dar poate şi din altă parte, să-şi îngrădească localităţile cu sârmă ghimpată. În istoria Europei contemporane au fost cazuri când, în baza deciziilor unor foruri internaţionale, s-a procedat la schimburi de teritorii. În prezent, Republica Moldova nu poate conta pe aşa ceva. Propunerea de a ceda Transnistria este făcută de oameni cel puţin neserioşi, incompetenţi.
– Anul curent ar putea să fie unul de cotitură pentru noi, dacă la summitul de la Vilnus din luna noiembrie Moldova va semna documentele de asociere la Uniunea Europeană. Cu această ocazie, politica Rusiei faţă de Republica Moldova a devenit şi mai agresivă. E suficient să ne amintim doar de declaraţiile lui Dmitri Rogozin, reprezentantul şefului statului rus în problema transnistreană… Să așteptăm anumite diversiuni din partea Rusiei până în noiembrie?
– Dacă Rusia ar avea mână liberă să se poarte cu noi așa cum ar vrea un rogozin, ne-am putea aştepta la orice. Sunt aproape convins că pe strategii vest-europeni îi interesează securitatea graniţei de est a UE şi nu le vor permite ruşilor să acţioneze după bunul lor plac, dar asta nu înseamnă că Guvernul nostru poate să se relaxeze chiar şi pe o fracţiune de secundă.
– Am avut un an cu mari scandaluri şi reglări de conturi între forţele politice aflate la guvernare. Credeţi că noua alianţă proeuropeană va rezista la conducere până la posibila semnare a tratatului de la Vilnus sau cineva deja pregăteşte la Chişinău o repetare a situaţiei din 1999, când a fost demis Guvernul Sturza, pentru a încurca apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană?
– În opinia mea, actuala alianţă proeuropeană va rezista la conducere. Când afirm asta, mă bazez pe convingerea că politicienii noştri nu sunt sinucigaşi.
– Recenta vizită a Preşedintelui României la Chişinău ne-a demonstrat că grija Bucureştiului faţă de soarta Republicii Moldova este în creştere. Apropo: după prima ocupaţie rusească, Basarabia s-a aflat în componenţa României timp de 22 de ani, exact atâţia câţi au trecut de când Republica Moldova şi-a obţinut independenţa. Oare nu ar fi mai bine să-i convingem pe europeni că, prin Unire, drumul nostru în Uniunea Europeană ar fi cel mai scurt?
– Alegerea drumului spre UE depinde aproape exclusiv de românii din republica Moldova. Recensământul din 2014 ne va demonstra câţi suntem şi câţi râvnim la Unire: o dorim tare sau nu prea; dorim să intrăm spre UE, deplasându-ne pe drumul cel mai scurt sau ocolind România? În sensul arătat mai sus, anul viitor va trebui să susţinem unul dintre cele mai serioase examene.
– Şi Mircea Snegur, ex-Preşedinte al Republicii Moldova, şi Ion Costaş, fost ministru de interne, dar şi al apărării, au scris şi publicat memorii despre ce au avut de trăit şi de înfruntat în anii de eliberare naţională. Când o să apară un asemenea volum semnat de Alexandru Moşanu?
– Am publicat deja fragmente dedicate trecutului recent. Acum acumulez gânduri şi pentru un volum aparte. În general, ţin cont de recomandările înaintaşilor, sintetizate în zicala „Graba strică treaba”. Sper că Cel de Sus îmi va dărui un an în plus…
Gheprghe Budeanu
Loading ...