Vineri, 25 octombrie, se împlinesc 69 de ani de la eliberarea de către armata română a părţii de nord-vest a Transilvaniei, ocupată în mod samavolnic de către Ungaria horthystă, prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, desăvârşindu-se astfel acţiunile militare pentru alungarea din ţară a cotropitorilor fascisto-horthyşti.
În ziua de 25 octombrie 1944 au fost puse la locul lor bornele de hotar pe graniţa de nord-vest a ţării. În semn de omagiu pentru părinţii şi bunicii noştri, care s-au jertfit pentru eliberarea patriei, şi în semn de recunoştinţă faţă de bărbaţii şi femeile în uniformă militară, care şi-au consacrat eforturile pentru apărarea hotarelor ţării şi libertăţii poporului nostru, în anul 1960 organele puterii de stat au stabilit ziua de 25 octombrie, zi de sărbătoare pentru Armata României.
Conform hotărârii guvernului Republicii Populare Române, începând din anul 1948 şi până în anul 1960, ziua Armatei României s-a sărbătorit la data de 2 octombrie, în semn de respect pentru ostaşii români, foşti prizonieri de război în lagărele sovietice, care la data de 2 octombrie 1943 au semnat pe teritoriul sovietic, actul de înfiinţare a Diviziei de Voluntari „Tudor Vladimirescu”, căreia, după eliberarea localităţii Debrecen de pe teritoriul Ungariei, la data de 20 octombrie 1944, i s-a adăugat în titulatură şi denumirea acestei localităţi, prin hotărârea adoptată de Comandamentul Militar Sovietic, la propunerea comandantului Frontului 2 Ucrainean, mareşalul Malinovski.
Armata Română dispunea la 23 august 1944 de 3 comandamente de armată, 11 comandamente de corp de armată, 50 de divizii (din care 29 operative şi 21 de instrucţie), 11 flotile cu 71 escadrile de aviaţie (508 avioane de luptă), 4 brigăzi cu circa 200 baterii de artilerie antiaeriană, 125 nave de luptă fluviale şi maritime mai importante, şcoli militare, centre de instrucţie, fabrici de tehnică militară şi de muniţii, depozite, formaţiuni de servicii şi altele, cu un efectiv de circa 1.100.000 de militari. Acest potenţial militar a fost pus, imediat şi fără nici o condiţie, la dispoziţia Naţiunilor Unite, ceea ce a sporit raportul de forţe în favoarea acestora.
Efectivele armatei române, care au participat la dezarmarea trupelor germane, în perioada 23 – 31 august 1944, concomitent la acoperirea graniţelor ţării de la Întorsura Buzăului până la Orşova şi la eliberarea completă a ţării, au fost formate din 11 comandamente de corp de armată şi 27 de divizii, plus forţele Aeronauticii, însumând peste 540.000 de luptători, din care au căzut în lupte peste 59.000 de soldaţi, gradaţi, subofiţeri şi ofiţeri (morţi, răniţi şi dispăruţi). O coincidenţă tulburătoare a făcut ca la eliberarea oraşelor Carei şi Satu Mare, unde s-au aflat ultimele rezistenţe ale inamicului pe teritoriul naţional, să participe divizii constituite din ostaşi aparţinând tuturor provinciilor româneşti, ceea ce reprezintă un strălucit simbol al unităţii naţionale: Divizia 9 infanterie (dobrogeni), Divizia 18 infanterie (transilvăneni), Divizia 3 infanterie (munteni), Divizia 11 infanterie (olteni), Divizia 21 infanterie (moldoveni) şi Divizia 1 cavalerie (bănăţeni),
În continuare, în conformitate cu prevederile Convenţiei de Armistiţiu, încheiată cu reprezentantul Naţiunilor Unite – Uniunea Sovietică – Armata Română a participat la eliberarea Ungariei, cu 2 comandamente de armată (A. 1-a şi A. a 4-a), 5 comandamente de corp de armată, 17 divizii (din care 11 de infanterie, 4 de cavalerie, 2 de munte), un corp aerian (15 escadrile cu 174 de avioane de vânătoare, bombardament şi observaţie), 2 brigăzi de artilerie antiaeriană (întrunite de la 1 ianuarie 1945 în Divizia 1 artilerie antiaeriană), un regiment de care de luptă, un regiment de pontonieri, 4 batalioane de drumuri, grupul operativ al brigăzii de căi ferate şi alte unităţi de diferite arme. Efective totale: 210.000 militari, din care au căzut în lupte peste 43.000 de ostaşi români.
Pe teritoriul Cehoslovaciei au fost angajate în luptă două comandamente de armată, 4 comandamente de corp de armată, 16 divizii (din care 11 de infanterie, 3 de cavalerie, 2 de munte), un corp aerian (20 de escadrile cu 239 avioane de luptă), o divizie de artilerie antiaeriană, un regiment de care de luptă, două regimente de pontonieri (unul la dispoziţia Frontului 3 Ucrainean), 6 batalioane de drumuri şi alte unităţi de diferite arme. Efective totale: 248.430 militari, din care au căzut în lupte peste 67.000 ostaşi români.
Pe teritoriul Austriei, la nord-est de Viena, au acţionat, între 9 aprilie şi 8 mai 1945, Regimentul 2 care de luptă (13 autoblindate şi 66 tancuri şi autotunuri) şi, între 23 aprilie şi 20 iunie 1945, câteva subunităţi de căi ferate.
În cele nouă luni (260 de zile de luptă) efectivele militare angajate de România în lupte s-au ridicat la peste 540.000 de combatanţi. Armata Română a străbătut în marşul ei peste 1700 km. (de la Marea Neagră până la Brâno), a traversat 17 masive muntoase şi a forţat 12 cursuri mari de apă, eliberând 3831 de localităţi, dintre care 53 de oraşe. Ostaşii români au provocat inamicului pierderi care s-au cifrat la 117.798 de prizonieri şi 18.731 de morţi găsiţi pe teren.
Faptele de arme ale ostaşilor români au fost citate de Comandamentul român şi Comandamentul Suprem Sovietic prin 7 ordine, 21 de comunicate de război şi alte ordine; peste 300.000 de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri au fost decoraţi cu ordine şi medalii de război româneşti, sovietice şi cehoslovace şi în anii recenţi cu decoraţii ungureşti, slovace şi austriece. România a suferit dureroase pierderi: aproximativ 170.000 de ostaşi şi un miliard şi două sute de milioane de dolari (valută 1938). Aşa cum apreciau corespondenţii ziarului „Sunday Times” din 7 ianuarie 1945 şi ai postului de radio Londra, într-una din emisiunile sale, din ianuarie 1945, România se situa „în al patrulea rând în ceea ce priveşte numărul de soldaţi cu care participă la bătălia pentru distrugerea nazismului”, iar postul de radio Paris din 13 ianuarie 1945, aprecia că România „a adus prin contribuţia ei o scurtare a războiului cu cel puţin şase luni de zile şi a salvat viaţa a mii de soldaţi români şi aliaţi”.
La încheierea războiului antihitlerist, armata română s-a întors de pe front cu steagurile de luptă acoperite de glorie, făcându-şi pe deplin datoria faţă de patrie şi de poporul român.
Prahovenii şi-au adus o mare contribuţie la eliberarea ţării şi la înfrângerea armatelor hitleristo-horthyste, fiind încorporaţi în următoarele mari unităţi şi unităţi militare: Corpul 5 Teritorial, Divizia a 13-a Infanterie, Divizia 1-a Vânători de Munte, Regimentele de Infanterie 32 „Mircea” şi 7 Prahova, Regimentele de Cavalerie 10 Roşiori şi 3 Călăraşi, Regimentul 19 Artilerie, Regimentele 7 şi 9 Artilerie Antiaeriană, Flotila a 2-a de Aviaţie de Vânătoare, Şcoala de Ofiţeri în Rezervă nr. 1 Infanterie din Ploieşti şi alte formaţiuni militare.
Armata română este supusă, în prezent, unor transformări structurale şi organizatorice pentru a fi în măsură să-şi îndeplinească misiunile de apărare a patriei şi de cooperare cu celelalte armate în diferite misiuni de luptă din Afganistan.
În aceste zile premergătoare evenimentului evocat, administraţiile centrale şi locale, Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, din M.Ap.N. şi M.A.I., Oficiul Naţional „Cultul Eroilor”, Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” şi cadrele militare active, în rezervă sau retragere din M.Ap.N., M.A.I. şi S.R.I., precum şi cadrele didactice din şcoli desfăşoară numeroase activităţi educative în localităţi şi şcoli, la cimitirele şi monumentele eroilor, omagiind memoria bunicilor şi părinţilor noştri, care au luptat cu multă dăruire şi înalt spirit de sacrificiu pentru eliberarea pământului scumpei noastre patrii.
În ziua de 25 octombrie se desfăşoară emoţionante evocări istorice, ceremonii militare şi religioase şi se depun jerbe şi coroane de flori la monumentele eroilor din localităţile României, Cehiei, Slovaciei şi Ungariei eliberate prin jertfele ostaşilor români în anii 1944 – 1945,
Ne exprimăm speranţa că armata română va continua să fie garantul ordinii constituţionale şi a statului de drept din România.
Bibliografie
Tradiţii şi istorie, 1990 – 2005, Editura Contrast, Bucureşti, 2005
Armata Română în al doilea război balcanic. Unităţi militare prahovene în al doilea război balcanic
După primul război balcanic desfăşurat între Bulgaria, Grecia, Serbia, Muntenegru şi Turcia s-a încheiat Tratatul de la Londra din 17/30 mai 1913, care nu a adus pacea în Balcani, întrucât amestecul diplomaţiei Austro-Ungariei, Germaniei şi Rusiei a agravat situaţia şi aşa extrem de complicată.
Încă de la sfârşitul anului 1912 şi îndeosebi din primăvara anului 1913, între Bulgaria, pe deoparte şi Serbia şi Grecia, pe de altă parte, se iviseră serioase contradicţii şi dispute, în special, în legătură cu stabilirea noilor frontiere. Lipsită de ieşirea la Marea Adriatică, Serbia s-a arătat hotărâtă să menţină sub propria autoritate regiunile macedonene eliberate de armatele sale, pentru aceasta cerând cu insistenţă modificarea condiţiilor tratatului secret cu Bulgaria de delimitare teritorială. De asemenea, ea era profund interesată să aibă o frontieră comună cu Grecia, care să asigure accesul mărfurilor sârbeşti la Marea Egee. Şi statul elen încerca să păstreze regiunile macedonene sud-orientale eliberate de armatele sale. Totodată, între Grecia şi Bulgaria exista un conflict aproape deschis pentru stăpânirea Salonicului şi a litoralului egeean cu oraşele Seres, Drama şi Cavalla.
Din aceste motive, şi în faţa veleităţilor Bulgariei de a-şi impune hegemonia în Balcani cu sprijinul tot mai activ al Austro-Ungariei, Serbia şi Grecia s-au aliat, încheind la 19 mai/1 iunie 1913, un tratat defensiv prin care şi-au reglementat interesele în Macedonia. În cazul unei agresiuni bulgare, cele două părţi urmau să-şi acorde ajutor militar reciproc. În acest fel, se poate spune că în iunie 1913 alianţa balcanică nu mai fiinţa, luptele zilnice între avanposturile celor trei armate fiind prologul războiului dintre foştii aliaţi.
1. Armata română în al doilea război balcanic
Al doilea război balcanic a început în noaptea de 16/17 iunie1913 prin agresiunea armatei Bulgariei împotriva Serbiei şi Greciei. Armata 4 bulgară sprijinită de importante forţe ale Armatei 3 bulgare (efective totale de circa 120.000 de militari) a declanşat ofensiva pe un front larg de la izvorul Bregalniţei până în valea Vardarului. Planul strtegic al Marelui Stat Major bulgar a prevăzut străpungerea liniei Kumanovo, Veles, Krivolac şi apoi ocuparea oraşului Monastir, pentru a separa armatele sârbeşti de cele greceşti şi a le înfrânge pe fiecare în parte. În acelaşi timp, Armata a 2-a bulgară (cu un efectiv de 60.000 de militari) a pornit ofensiva din valea Strumiţei împotriva armatei elene compusă din opt divizii (90.000 de oameni).
De asemenea, prin concentrarea Armatei 1-a bulgare în jurul oraşului Belogradcik, comandamentul bulgar a urmărit declanşarea unei noi ofensive în direcţiile Zajecar şi Knjazevac, după care împreună cu o parte a Armatei a 5-a să ocupe oraşul Niş şi să izoleze armatele sârbeşti din zona Belgradului de forţele principale concentrate în Macedonia.
Cea mai importantă confruntare militară, cunoscută sub numele de „bătălia de pe Bregalniţa”, a fost angajată pe linia avanposturilor sârbeşti, de-a lungul râurilor Zletovska şi Bregalniţa şi a durat opt zile, între 17/30 iunie-24 iunie/7 iulie, caracterizându-se prin lupte extrem de îndârjite. Pierderile suferite de cei doi adversari în timpul întregii bătălii au întrecut cifra totală a pierderilor de până atunci din războiul balcanic, ridicându-se la aproximativ 1/5 din forţele fiecărei părţi. După atacul forţelor bulgare, care reuşiseră temporar să rupă frontul advers, armata sârbă a trecut la o contraofensivă energică, care a dus în final la respingerea armatei bulgare pe linia vechii frontiere dintre cele două state.
Înfrângerile suferite de armatele bulgare şi pe celelalte direcţii operative au provocat importante modificări în comandamentul lor şi au dus la o puternică criză politică, determinând căderea guvernului S. Danev la 2/15 iulie 1913.
În condiţiile deteriorării relaţiilor dintre Bulgaria şi foştii ei aliaţi, poziţia României a devenit deosebit de importantă. Fiecare stat în parte i-a făcut propuneri de alianţă, dar guvernul de la Bucureşti a evitat să se angajeze din dorinţa de a nu înrăutăţi relaţiile cu ele. Prin intermediul reprezentantului Vienei la Bucureşti, contele de Furstemberg, Bulgaria a făcut numeroase şi insistente cereri pentru a obţine neutralitatea României în cazul unui conflict cu Serbia şi Grecia, demers pe care guvernul român l-a respins invocând existenţa şi valabilitatea protocolului recent semnat.
Faţă de România marile puteri au adoptat poziţii diferite, în funcţie de interesele urmărite. Franţa şi Rusia, care ţineau mult la păstrarea blocului balcanic, au sfătuit-o iniţial să păstreze o poziţie de strictă neutralitate. În condiţiile în care noul conflict interbalcanic devenise inevitabil, acestea, îngrijorate de soarta Serbiei, n-au mai intervenit pe lângă guvernul Maiorescu, sperând că prin mobilizarea armatei române să fie împiedicată dezlănţuirea unui nou război.
Guvernul de la Viena a continuat în tot acest timp să acţioneze pentru a realiza o apropiere între România şi Bulgaria, pronunţându-se împotriva unei înţelegeri între România, Serbia şi Grecia.
Germania, din interese proprii, a frânat tendinţele războinice ale Austro-Ungariei, imperiul multietnic al ţarului Simeon cel Mare – ameninţa să-şi instituie hegemonia în Balcani.
Guvernul român, considerându-se direct ameninţat, a dispus mobilizarea generală a forţelor armate, la 20 iunie/3 iulie 1913, hotărâre primită cu entuziasm de populaţia României. „Acţiunile României – nota în amintirile sale Take Ionescu – semnifica primul pas al emancipării noastre de sub jugul austro – ungar”. Vorba soldaţilor noştri din vara anului 1913: „Noi trecem în Bulgaria pentru a ajunge în Transilvania”. Peste ani, Gheorghe I. Brătianu nota: „Avântul mobilizării din 1913, nu se lămureşte pentru cei câţiva kilometri pătraţi ai Cadrilaterului, ci mai ales prin faptul că era, după atâta trecere de vreme, prima manifestare a forţei armate româneşti, care după cum trecuse Dunărea, putea într-o zi să treacă şi Carpaţii.”
La 27 iunie/10 iulie 1913 guvernul român a decis rechemarea reprezentantului său de la Sofia şi a anunţat guvernul bulgar că, în faţa situaţiei create în Balcani, în condiţiile în care forţele sale nu încetează acţiunile agresive împotriva Serbiei şi Greciei, armata română a primit ordinul de a trece Dunărea. „Guvernul roman – se explica în nota diplomatică trimisă la Sofia – a prevenit la timp guvernul bulgar că, dacă aliaţii balcanici s-ar afla în stare de război, România n-ar putea să păstreze rezerva ce-şi impusese până acum în interesul păcii şi s-ar vedea silită să intre în acţiune”. O notă diplomatică adresată legaţiilor române din străinătate a înştiinţat că, România nu urmărea o politică de cuceriri, nici zdrobirea armatei bulgare; se avea în vedere doar contracararea tentativei guvernului de la Sofia de a institui – prin mijloace militare – hegemonia Bulgariei ţariste în Balcani şi grabnica restabilire a păcii în regiune. Toate marile puteri au dat curând asigurări că nu vor interveni direct în război.
Acţiunea militară a României, provocată de politica agresivă a Bulgariei în Balcani, a avut la bază planul de operaţii militare elaborat de Marele Stat Major român, în frunte cu generalul de divizie Alexandru Averescu, în prima jumătate a anului 1913, sub denumirea cifrată de „Ipoteze nr.1 bis”. Conform acestui plan, armata română urma să fie concentrată rapid de-a lungul Dunării şi în Dobrogea, în scopul declanşării unei ofensive viguroase, cu totalitatea forţelor, la sud de fluviu. Înaintarea trupelor române se preconiza să se desfăşoare pe două direcţii strategice: una principală spre Sofia, pentru a se pune cât mai rapid capăt războiului, cea de-a doua, secundară, în aşa numitul „Cadrilater mic”.
Ţinând seamă de obiectivele urmărite şi de dispunerea trupelor bulgare, comandamentul român a hotărât formarea a două grupări: Armata principală de operaţii, având în compunerea ei patru corpuri de armată (1,2,3,4, diviziile 1 – 8 active, plus diviziile 1 – 2 de rezervă) şi diviziile 1 şi 2 de cavalerie, care s-a concentrat în sudul Olteniei, între gurile râurilor Jiu şi Olt şi Corpul din Dobrogea, compus din Corpul 5 Armată (diviziile 9 şi 10), Divizia a 3-a de rezervă şi alte formaţiuni de rezervă. Armata principală de operaţii a fost comandată de prinţul moştenitor Ferdinand, în fruntea Corpului din Dobrogea fiind numit generalul de divizie Ioan Culcer.
Mobilizarea armatei a început în noaptea de 22 /23 iunie – 5/6 iulie. Efectivele mobilizate s-au ridicat la 509.820 oameni, din care 417.720 erau destinaţi pentru armata de operaţii, 56.000 părţile sedentare şi 36.100 trupele teritoriale ( miliţiile).
Concentrarea marilor unităţi a fost realizată oportun prin transportarea pe calea ferată a corpurilor 3 şi 4 armată din Moldova şi deplasarea pe jos a trupelor aparţinând corpurilor 1 şi 2 armată, dislocate la pace în zona Craiova şi respectiv Bucureşti.
Grupările operative româneşti s-au concentrat în imediata apropiere a frontierei de sud astfel: între Jiu şi Olt Corpul 1 armată (Bechet), Corpul 4 armată (Corabia), Corpul 2 armată (Izlaz), Corpul 3 armată (Turnu Măgurele), Corpul 5 armată cu divizia 3 rezervă (Cernavodă-Medgidia). Unităţile celorlalte divizii de rezervă au rămas pe Dunăre şi în jurul capitalei.
Punctele de trecere a Dunării s-au stabilit în două sectoare: Bechetul în faţa Rahovei (Oreahovo) şi Corabia în dreptul vărsării Iskerului, dând posibilitate grupării principale să acţioneze ofensiv din aceste sectoare pe direcţiile deschise de râurile Isker, Vit, Osom şi reţeaua rutieră şi feroviară existentă în văile acestora, astfel: de la Oreahovo spre Mezdra (pe Isker) şi Sofia ; de la Ghighen spre Lukovit, Etropole (pasul Zlatica) şi Plovdiv (Filipopol). După forţarea masivului Stara Planina se deschideau mai multe direcţii ce duceau în văile Mariţei şi Strumei. În a doua zi de la mobilizare s-a hotărât trecerea majorităţii unităţilor române pe podul de vase de la Siliştioara de lângă Corabia, aproape de locul în care fusese construit podul din 1877.
În zorii zilei de de 2/15 iulie, sub protecţia marii unităţi de monitoare aflată la Bechet, Divizia 1 cavalerie a executat trecerea fluviului pe ambarcaţiuni militare realizând un cap de pod cu o dezvoltare frontală suficientă pentru a scoate podul de sub focul artileriei. Au trecut apoi trupele Corpului 1 armată. A doua zi au trecut celelate forţe ale armatei române şi au ocupat dispozitivul de luptă şi au înainta până la munţii Balcani. După 8 iulie armata română a pătrus prin trecătorile munţilor apropiindu-se de Sofia.
Din proprie iniţiativă, în ziua de 11/24 iulie, Comandamentul suprem român, dorind să contribuie la rapida restaurare a păcii în Balcani, a ordonat din proprie iniţiativă oprirea înaintării armatei române. La această dată Corpul 1 armată ajunsese la la sud de Orhanie, Corpul 4 Armată la etropole, Corpul 3 Armată la Ciumakoviţa, Corpul 2 armată cu Divizia 2 rezervă la Lukovit şi la vest de această localitate. Capete de pod se aflau la 60 km de flancul drept al armatei greceşti din valea Strumei, iar subunităţi din Divizia 2 cavalerie înaintaseră până la 10 km de Filipopole. În aceiaşi zi regele Carol I a cerut suveranilor Sebiei, Muntenegrului şi Greciei să dispună încetarea operaţiilor militare şi începerea cât mai grabnică a negocierilor de pace.
Corpul din dobrogea a avut misiunea de a lua sub control teritoriul aflat între frontieră şi linia Turtucaia, Balcic, incluzând oraşul Bazargic.
Autorităţile militare române au luat de la început măsuri riguroase pentru ca locuitorii bulgari să nu aibă de suferit de pe urma operaţiilor militare, În zonele unde au acţionat trupele române soldaţii au avut un comportament exemplar, lucru subliniat şi de reprezentanţii altor state, care au însoţit armata română de operaţii.
2.Unităţile militare prahovene în al doilea război balcanic
Unităţile militare prahovene au participat la campania militară din Bulgaria de la începerea şi până la încheierea ei, aşa cum voi arăta în istoricul fiecăreia dintre ele.
Brigada a 9-a infanterie s-a înfiinţat la data de 6 mai 1913 în Ploieşti, fiind subordonată Diviziei a 5-a Infanterie Buzău şi Corpului 3 Armată din Galaţi. De la început, la comanda brigăzii a fost numit colonelul Ion Dragalina, fost comandant al Şcolii Militare Ofiţeri Infanterie. Brigada a primit în subordine Regimentul 7 Infanterie Prahova (înfiinţat la Ploieşti în 1866) şi Regimentul 32 Infanterie ( înfiinţat la 10 aprilie 1883 la Brăila din efectivele Batalionului 1 al fostului Regiment 9 Dorobanţi Brăila. În 1889, regimentul a fost mutat la Mizil, unde a primit în titulatură denumirea „Mircea”, după fuzionarea cu regimentul 5 Linie în anul 1891; la 21 octombrie 1891, Regimentul 32 Infanterie „Mircea” a fost mutat în Ploieşti, unde avea condiţii mai bune de cazare şi instruire) ambele din Ploieşti. În timpul campaniei din Bulgaria, brigada, împreună cu cele două regimente s-au îmbarcat în tren în gara Ploieşti Sud, deplasându-se la Filaret-Bucureşti. De aici s-au deplasat la pe jos pe itinerariul : Bragadirul – Bujoreni – Prunaru – Alexandria – Drăcea – Turnu Măgurele – Izbiceni, ajungând la 6 iulie 1913. Pe data de 7 iulie au traversat Dunărea pe podul de vase de la Siliştioara, înaintând în Bulgaria pe traseul Cruşoveni – Stavertz – Lucavitz – Kukatza – Lepiţa. După încheierea păcii s-au retras în ţară, ajungând în Ploieşti pe data de 28 august 1913 şi au fost demobilizate.
Regimentul 3 Vânători (Infanterie) din Ploieşti s-a înfiinţat în anul 1866 la Galaţi şi a fost mutat în garnizoana Ploieşti în anul 1909. Regimentul a fost subordonat Diviziei 5 Infanterie din Buzău şi Corpului 3 Armată din Galaţi. Regimentul sub comanda locotenent-colonelului Nicolae Prasa a fost îmbarcat în gara Ploieşti Sud şi deplasat cu trenul până la Corabia. De aici a trecut Dunărea pe data de 29 iunie înaintând până la munţii Balcani, localităţile Ciumacoviţa şi Cervenbuc, pierzând un număr de ostaşi din cauza holerei. La 31 august regimentul s-a înapoiat în Ploieşti şi a fost demobilizat, reorganizându-se pe un singur batalion.
Brigada 3 Călăraşi Ploieşti având în subordine Regimentul 5 Călăraşi din garnizoana Călăraşi şi Regimentul 6 Călăraşi Ploieşti, a fost subordonată Diviziei a 2-a Cavalerie şi a Corpului 4 armată Iaşi. Regimentul 6 Călăraşi Ploieşti s-a înfiinţat la data de 1 iulie 1872 în garnizoana Focşani. Unitatea a participat la războiul de independenţă şi în 1894 sub comanda locotenent-colonelului Nicolae Cialâc a fost mutată în garnizoana Galaţi, iar la 23 martie 1895 în garnizoana Ploieşti.
Regimentul 19 Artilerie Ploieşti s-a înfiinţat la 21 iunie 1911. Regimentul a participat la campania militară din Bulgaria sub comanda colonelului Nicolae Rovinaru, în subordinea Diviziei a 5-a Infanterie din Buzău şi a Corpului 3 Armată Galaţi. Regimentul a fost transportat cu trenul până la Corabia şi după trecerea Dunării s-a deplasat până la Ciumakovitz. Pe data de 31 august s-a înapoiat la Ploieşti şi a fost demobilizat.
Bibliografie
Istoria Militară a Poporului Român, Editura Militară, Bucureşti, 1988.
col. (rtr.) Constantin Chiper, Cronica militară a judeţului Prahova, Editura Scrisul Prahovean, Ceraşu, 2012.
col. (rtr.) Constantin Chiper, Vicepreşedinte al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”, Preşedinte al Asociaţiei „Cultul Eroilor” Prahova
Loading ...