Consiliul Unirii

Unirea Face Puterea

23 august 1944, dincolo de istorie

Scris de: Alice Nicolae – http://www.ziuanews.ro/dezvaluiri-investigatii/23-august-1944-dincolo-de-istorie-10159

Dinu ZamfirescuIstoricul Dinu Zamfirescu avea 15 ani în 1944 . El povestește pentru ZiuaNews cum a trăit alături de familia sa momentul de cotitură din istoria României. Dinu Zamfirescu este istoric, președintele Consiliului Științific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și membru al Colegiului Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității.

23 august 1944. Se lăsase seara iar toată lumea se strânsese în livingul casei boierești de la Radovanu, în Călărași, undeva în drumul spre Oltenița. Bunica lui Dinu Zamfirescu fusese cu o zi înainte la București. Orașul vuia de tot felul de zvonuri. Dar nimic clar. Nimic sigur. Aparatul de radio era potrivit în seara aceea, ca de obicei, pe Radio București. Jurnalul de ora 22 a început. S-a citit mai întâi comunicatul armatei române. Apoi, al celei germane. Ba de data asta l-au citit și pe cel al armatei italiene. Apoi, un hârâit și o întrerupere scurtă. La radio s-a spus că urmează un comunicat important pentru țară.

23-august-1944-dincolo-de-istorie-101594-1În livingul bunicii nu erau doar membrii familiei care se retrăseseră la țară imediat după primele bombardamente asupra Bucureștiului, în 4 aprilie 1944. Veniseră și familiile prietenilor apropiați. Se chema că sunt “în dispersare”. Adică refugiate. Așa că toată lumea asculta cu sufletul la gura stirea care urma să vină. Vreo 15 minute s-au cântat marșuri militare. “Eroi au fost, eroi sunt încă”, “La arme”…și alte cântece. În fine, un crainic, ușor emoționat, se cam bâlbâia, a zis că Majestatea Sa, Regele Mihai, va lua cuvântul.

Iar Regele a vorbit: ” România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovieticã, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite… Poporul înţelege să fie singur stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre liber luate şi care nu atinge drepturile nimănui este un duşman al neamului nostru. Ordon armatei şi chem poporul să lupte prin orice mijloace şi cu orice sacrificii împotriva lui…”

Războiul – văzut de copii

În casa de la Radovanu a fost un moment de emoție. Bunica a scos câteva sticle de caisată și de vișinată. Dinu avea atunci 15 ani. Împreună cu un prieten, a ieșit din casă. Era o noapte superbă, nu foarte caldă, cu cerul plin de stele. “Să știi că eu cred că nu o să fie bine deloc!” – i-a spus Dinu prietenului său. “Să vezi tu că o să fie la noi, așa cum e și la Moscova!” Citise despre ororile staliniste, ale KGB-ului … și nu avea un sentiment prea bun în legătură cu momentul sărbătorit în living cu vișinată și caisată. Prietenul lui, însă, era mult mai optimist! De fapt, totul se întâmpla și în perioada în care capitala a fost bombardată de americani. Din satul de la câmpie, de la 40 de kilometri de București, bombardamentele erau un adevărat spectacol.

Copiii și tineri priveau până noaptea târziu pe cer. Parașute luminoase. Obuze. Trasoare antiaeriene. Ziua, în schimb, se vedeau lupte aeriene, cite un avion doborât, dar și formațiile americane de bombardament, care treceau pe deasupra satului. Copiii fugeau speriați care încotro, când pe deasupra satului zburau avioanele americane. Se știa că atunci când zburau foarte jos, uneori mitraliau la întâmplare. Copiii erau de-a dreptul fascinați, însă, de desfășurarea de forțe. Tinerii aveau o hartă a Europei pe care – își amintește Dinu Zamfirescu – demarcaseră frontul de răsărit, dar și cel de vest, cu o sfoară roșie, pe care urmăreau ce se întâmplă. Așa trăiau ei războiul.

Pe 24 august, Dinu s-a urcat pe bicicletă și a plecat într-o localitate apropiată, de unde lua de obicei ziarele. În ziua aceea, a auzit zgomot de avioane, dinspre București. Era ca un roi deasupra capitalei. Începeau atacurile aviației germane, care au durat aproape 3 zile. “Am văzut cu ochii mei. Dar, la fel, am vazut totul ca un spectacol. Mă simteam in siguranta la țară, unde urmăream la radio tot ce se întâmplă. Ascultam si Radio București, dar si Radio Londra, ba chiar și Radio Moscova, deși știam că acolo era o dezinformare totală. ”

Cele mai mari tancuri

Curând, familia se urcă în mașină și pleacă spre București. Era un oraș pe care nu-l mai văzuseră de 5 luni și peste care căzuseră între timp zeci de bombe. Străzile erau înțesate de coloane de mașini și de bărbați îmbrăcați în uniformele armatei sovietice, dar cu tricolorul pe unul dintre umeri.

“Era divizia sovietizata formată din prizonieri români care fuseseră recrutați de conducerea partidului comunist. E vorba de Ana Pauker, Vasile Luca, Valter Roman, Alexandru Bârlădeanu și alții, care au stat pe toată perioada războiului, bine-merci, la Moscova, la Hotelul Lux. Membrii diviziei sovietizate i-am văzut pe străzile Bucureștiului. Erau înarmați. De fapt, pe vremea aceea, armele se găseau foarte ușor. Și noi aveam acasă câteva. Am văzut atunci în București și tancurile sovietice. Erau cele mai mari pe care le văzusem vreodată. Dar atmosfera era una euforică. Rușii erau primiți cu flori, fete și băieți erau ciorchine pe tancuri! N-am stat mult în București. Ne-am întors la Radovanu, unde am stat până au început școlile…ceva mai târziu anul acela, cred că prin octombrie.”

Față-n față cu primii ruși și cu prima femeie goală

Acolo, la Radovanu, avea să fie si prima întâlnire directă cu soldații ruși. Pe șoseau lăturalnică și neasfaltată pe care se afla conacul bunicii (care a fost cumnata lui Tache Ionescu) au început să apară convoaiele cu trupele sovietice. Într-o zi, pe ușa casei au intrat patru ofițeri, printre care și o femeie, însoțiți de un translator. Femeia era tânără, înaltă, cu părul blond. Era locotenent. Dinu își amintește foarte bine. Au cerut de mâncare și au stat de vorbă până noaptea târziu. La un moment dat, femeia a cerut să se spele, însă nu știa să folosească robineții. Dinu Zamfirescu i-a arătat. Însă până a dat drumul robineților, femeia era deja goală pușcă, ceea ce l-a făcut pe tânăr să roșească și să iasă cât mai repede din baie. Războiul avea să-i aducă, astfel, și amintirea cu prima femeie goală pe care o vedea în viața lui.

“Dacă nu sunt gata pozele, vă împușc!”

La plecare, ofiterii ruși au făcut și câteva poze cu tinerii care i-au găzduit. Păreau să se despartă în termini amicali. Numai că unul dintre ofițeri a spus scurt: “Ne întoarcem peste 5 zile. Să fie gata pozele, că altfel, vă împușc! A fost socant. Am stat cu frica în sân vreo două săptămâni, pentru că nu aveam unde să developăm fotografiile. Bineînțeles că nu s-au mai întors niciodată. Dar a fost primul șoc.”

Pe urmă, pe drumul lăturalnic din Radovanu n-a mai fost liniște zile și nopți la rând. Au început să se audă hurducături. Au apărut coloane și coloane, zi și noapte. Erau căruțe care transportau soldați ruși, către Bulgaria. ” Era așa cum mi-am imaginat eu că ar trebui să fie năvălirea barbarilor. Iar înainte să apară convoaiele, se simțea mirosul. Puțeau îngrozitor, pentru că nu aveau unde să se spele. Treceau prin fața curții, ne uitam după gard la ei. Ei se scurgeau spre Bulgaria. ”

Davai ceas, davai palton

Uneori mai opreau. “În unul din grupuri era un ofițer tânăr, care mi-a cerut să merg la marginea satului, să le arăt drumul. Acolo era un lan de porumb și a vrut să intrăm în el. Din fericire, n-am făcut-o. Știam că vroia să mă împuște. Altădată, doar cereau de mâncare și un loc unde să doarmă și plecau mai departe. De cele mai multe ori cereau și alcool. Dar localnicii fuseseră prevăzători și îngropaseră tot ce aveau. Odată a poposit în sat o unitate cu vreo 300 de soldați. Îmi amintesc că au mâncat sute de ouă. Dar asta nu era nimic. Mai târziu am aflat că în alte zone au fost mult mai agresivi. Au spart case, au furat ceasuri și ce au mai găsit pe acolo, au omorât oameni, au violat femei… Ca orice armată de ocupație, deși ei nu erau de ocupație, dar uneori așa se purtau! Apropo de ceasuri! Rușii erau obsedați de ceasuri. Și la noi, la Radovanu, au venit odată unii care aveau o grămadă de ceasuri, de toate felurile, ascunse prin buzunarele uniformei. Exista și o anecdotă legată de mania rușilor pentru ceasuri. Un cuplet scris de Constantin Tănase și jucat la Teatrul de revistă : Davai ceas?”

De fapt, există o teorie, conform căreia, moartea renumitului actor ar avea o legătură cu acest cuplet: “Rău era cu der, die, das / Da-i mai rău cu davai ceas / De la Nistru pân la Don / Davai ceas, davai palton / Davai ceas, davai mosie / Harașo, tovărășie.”

După mai multe reprezentații, Tănase a fost arestat, amenințat cu moartea, și i s-a ordonat să nu mai joace piesa. La următorul spectacol, însă, a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile pline cu ceasuri și nu a scos nici un cuvânt. Apoi și-a deschis pardesiul, scotând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: “El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Două zile mai târziu, pe 29 august 1945, Constantin Tănase era mort.

 

Loading Facebook Comments ...

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Consiliul Unirii © 2015 Frontier Theme