Aşezat la confluenţa intereselor unor mari imperii, călcat timp de un mileniu de năvălitorii barbari dinspre est şi nord, apoi 500 de ani de imperiile vecine, poporul român s-a organizat la sfârşitul secolului al XIV-lea în trei principate. Astfel, a reuşit să reziste tuturor acestor vicisitudini şi, în epoca modernă, să alcătuiască un stat unic şi independent. Treptat, cel mai mare pericol pentru integritatea şi independenţa poporului român a venit de la răsărit. Rusia ţaristă, cu o consecvenţă fără egal, utilizând războiul, teroarea, crima şi înşelăciunea, a înaintat spre vest şi sud.
Moldova şi Ţara Românească s-au aflat în mare primejdie după 1654, când Rusia s-a unit cu Ucraina. La începutul secolului al XIX-lea primejdia rusească a devenit şi mai ameninţătoare. Mai întâi Moldova, apoi şi Ţara Românească au intrat în planurile de cucerire ale imperiului ţarist, care respectau testamentul unuia dintre cei mai mari vizionari oameni de stat ai secolului al XVIII-lea, ţarul Petru I, denumit de ruşi „Petru cel Mare”. El a vizat pentru sine şi pentru generaţiile următoare cucerirea Europei, extinderea spre sud şi spre vest a imensei sale moşteniri, cucerirea Constantinopolului şi a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, dar şi a ţărilor române, care erau o piedică în calea planurilor sale.
Basarabia este o regiune istorică situată între Prut şi Nistru, parte a statului feudal românesc Moldova, constituit în anul 1359 sub domnia voievodului maramureşean Bogdan I (1359-1365), care a respins repetatele încercări ale regelui Ungariei de a-şi reinstaura supremaţia asupra Moldovei, pe care a stăpânit-o în anii 1352-1359, prin marca de la Baia (primul descălecat sub Dragoş Vodă şi urmaşii săi, Sas şi Bâlc).
Denumirea de Basarabia vine de la Basarab I, domn al Ţării Româneşti între anii 1310-1352, şi a urmaşilor săi, care au alungat hoardele tătarilor de la gurile Dunării, consolidând graniţa de est. Denumirea iniţială – Basarabia – a sudului Moldovei s-a extins ulterior asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru.
Imperiul ţarist, care atinsese linia Nistrului în anul 1792 (pacea de la Iaşi), a emis pretenţii asupra teritoriului Moldovei. Prin Tratatul de pace semnat la Bucureşti, în anul 1812, după încheierea războiului ruso-turc (1806-1812), Poarta Otomană, în scopul rezolvării propriilor ei interese, a cedat uşor Basarabia Rusiei, la data de 16/28 mai 1812.
Evenimentele din Principatele Române – Revoluţia din 1848-1849 şi Unirea Principatelor Române în anul 1859 – au avut un puternic ecou în rândul populaţiei româneşti din Basarabia, fapt ce a determinat autorităţile politice să impună întreruperea oricăror legături cu România.
Războiul Crimeei, desfăşurat în anii 1853-1856 între Rusia, pe de o parte, şi Anglia, Franţa, Prusia, Regatul Sardiniei şi Turcia, pe de altă parte, s-a încheiat prin înfrângerea Rusiei ţariste. Congresul de la Paris, desfăşurat în perioada 13 februarie – 18 martie 1856, a hotărât cedarea către Moldova a sudului Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad) dar, prin Tratatul de la Berlin, din 1 iunie – 1 iulie 1878, Congresul marilor puteri, dedicat adoptării măsurilor de încheiere a războiului ruso-româno-turc, din anii 1877-1878, a stabilit ca cele trei judeţe să fie reîncorporate în Rusia ţaristă. României i-a fost recunoscut statutul de independenţă şi i-au fost atribuite două judeţe din Dobrogea: Tulcea şi Constanţa.
După ocuparea Basarabiei, imperiul ţarist a depus mari eforturi pentru transformarea ei într-o provincie specific rusească, promovând în acest sens o politică antiromânească de rusificare forţată, de deznaţionalizare a populaţiei autohtone. În acest sens au fost încurajate emigrările românilor peste Nistru, în Caucaz, pe Volga şi în îndepărtata regiune scăldată de apele fluviului Amur, autorităţile colonizând Basarabia cu numeroşi ruşi, ruteni, bulgari şi germani. Nu era admisă existenţa şcolilor româneşti. Statutul de gubernie a semnificat aplicarea legilor ruse, introducerea instituţiilor corespunzătoare şi obligativitatea folosirii limbii ruse şi a alfabetului chirilic în administraţie, biserică şi şcoală. În anul 1867, în şcolile din Basarabia a fost interzisă limba română şi a fost impusă limba rusă. În pofida procesului de deznaţionalizare, colonizare, deportare şi teroare la care au fost supuşi locuitorii români din teritoriul dintre Prut şi Nistru, ei şi-au păstrat limba şi obiceiurile, înscriindu-se în şuvoiul mişcării de eliberare naţională a popoarelor situate la periferia imperiului ţarist.
Pentru menţinerea limbii şi a obiceiurilor şi intensificarea mişcării de eliberare naţională şi apoi unirea cu patria mamă, un rol deosebit de important l-a avut presa din Principatele Române şi apoi din România, după anul 1859, precum şi aceea din Moldova dintre Prut şi Nistru, publicaţiile cele mai importante fiind: Steluţa Prutului, Românul, Steaua Dunării, Buciumul şi Trompeta Carpaţilor, Curierul de Iaşi, Lumina, Viaţa Nouă, Basarabia, Viaţa Basarabiei, Unirea, Glasul Basarabiei, Deşteptarea, Moldovanul, Cuvânt Moldovenesc, Făclia.
De la sfârşitul secolului al XIX-lea mişcarea naţională a populaţiei româneşti s-a intensificat, sub conducerea unui grup de intelectuali precum: Ion Inculeţ, Emanoil Gavriliţă, Alexandru Nour, Pantelimon Halippa, Constantin Stere, Ion Pelivan, Vasile Stroiescu, Daniel Ciugureanu, Ion Buzdugan şi alţii. La Chişinău s-a format şi a activat „Societatea Moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale”.
După revoluţia din 1905-1907, în Basarabia s-au afirmat trei grupări – gruparea radicală a studenţilor, gruparea intelectualilor şi cea a boierilor moldoveni – conduse de P. Dicescu, care vor forma, mai târziu, Partidul Moldovenesc Democrat din Basarabia. În ciuda opresiunii, populaţia românească a continuat să militeze pentru emancipare naţională şi pentru folosirea limbii române în şcoală, biserică şi administraţie. În obţinerea autonomiei teritoriale şi politice a Basarabiei şi apoi unirea cu România, un rol important l-au avut ostaşii moldoveni. Marele miting ostăşesc desfăşurat la Odessa, la 18 martie 1917, la care au participat circa 100.000 de ostaşi moldoveni, s-a pronunţat pentru autonomia ţării. Congresul ostaşilor moldoveni, desfăşurat la Chişinău, în perioada 20-27 octombrie 1917, a proclamat autonomia teritorială şi politică a Basarabiei, cu aproape trei luni înainte ca Sfatul Ţării să proclame „Republica Moldovenească slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată.”
Exprimând voinţa întregului popor român din Basarabia, la 27 martie 1918 Sfatul Ţării din Republica Democratică Moldovenească a votat actul Unirii Basarabiei cu România (86 de voturi pentru, 3 voturi contra şi 36 abţineri). Declaraţia de unire suna astfel: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa, România.”
La data de 3 martie 1920, Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România, iar la 20 octombrie 1920 a fost semnat Tratatul de la Paris dintre România, pe de o parte, şi Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, de cealaltă parte. Înaltele Părţi Contractante recunoşteau „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctual unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar”. Tratatul a fost ratificat de Marea Britanie, la 14 aprilie 1922, de România, la 19 mai 1922, de Franţa, la 24 aprilie 1924 şi de Italia, la 22 mai 1927. Japonia nu a ratificat tratatul.
În perioada 1918-1919 relaţiile româno-ruse s-au deteriorat, statul sovietic nerecunoscând unirea şi graniţele României. Folosindu-se de Internaţionala a III-a Comunistă (Comintern), URSS a pregătit o răscoală, în 1924, în sudul Basarabiei, la Tatar-Bunar, care trebuia să deschidă drumul intrării Armatei Roşii pentru a anexa Basarabia. Tot în anul 1924, în perioada 27 martie – 2 aprilie, la Viena s-a desfăşurat Conferinţa româno-sovietică privind unirea Basarabiei cu România, care a eşuat datorită faptului că delegaţia Uniunii Sovietice a refuzat recunoaşterea unirii Basarabiei cu România.
România şi URSS au semnat la Paris, la 27 august 1928, Pactul Briand-Kellog, renunţând formal la război şi angajându-se să rezolve orice litigiu pe cale paşnică. La 9 februarie 1929, România, Polonia, Letonia şi URSS au semnat, la Moscova, Protocolul în care se prevedea că Tratatul de la Paris va fi valabil între părţile contractante, independent de intrarea lui în vigoare. Deşi între România, URSS şi alte state s-a încheiat o Convenţie la Londra, în zilele de 3-4 iulie 1933, relaţiile româno-sovietice din perioada interbelică au fost marcate de cererea insistentă a guvernului sovietic de a i se recunoaşte dreptul de stăpânire asupra Basarabiei.
În cadrul diplomaţiei europene, în anii 1934-1935 un loc important l-a ocupat crearea unui sistem de securitate colectivă, principalul promotor fiind Nicolae Titulescu, ministrul român al afacerilor externe. La 15 iulie 1935 Nicolae Titulescu a fost împuternicit de guvernul României să negocieze un tratat de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică. La 21 iulie 1936, Nicolae Titulescu şi Maxim Litvinov, reprezentantul URSS, au încheiat un protocol de asistenţă mutuală. Schimbarea din guvern a lui Nicolae Titulescu, la 29 august 1936, a determinat guvernul URSS să considere că aceasta reprezintă o schimbare a politicii externe.
Tendinţele revizioniste ale URSS şi Germaniei au condus la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, la data de 23 august 1939, şi a Protocolului adiţional secret, al cărui punct 3 a afectat integritatea teritorială a României. O consecinţă directă a acestei înţelegeri a fost răstignirea poporului român, căruia URSS i-a răpit Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, prin Notele ultimative din 26 şi 27/28 iunie 1940. Acestei agresiuni i-au urmat Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, şi Acordul de frontieră cu Bulgaria, de la Craiova, din 7 septembrie 1940.
Acţiunile tragice din vara anului 1940 au costat poporul român pierderea suprafeţei de 99.738 km2 şi 6.821.000 de locuitori, pierderi datorate, însă, şi noncombatului armatei dar şi deciziilor factorilor politici, în frunte cu regele Carol al II-lea (a cărui opţiune a fost: „păstrăm statul şi cedăm teritorii”).
După aceste tragice evenimente, autorităţile sovietice şi horthyste s-au dedat la acte de terorism inimaginabile împotriva populaţiei româneşti majoritare. Distrugere şi moarte au fost „binefacerile” aduse de Stalin şi Horthy în teritoriile răpite României.
Ocupanţii n-au putut anula, însă, credinţa românilor de reunire cu ţara, în triumful dreptăţii istoriei. Evenimentele din vara anului 1940 au dus la schimbarea politicii externe a României şi la apropierea ei de Germania. Alăturându-se Germaniei, România a participat la războiul contra URSS, conform Planului german Barbarosa, din decembrie 1940. Armata Română a luptat alături de Armata Germană, atât la eliberarea Basarabiei (22 iunie – 26 iulie 1941), cât şi la celelalte operaţiuni militare din est. Populaţia românească i-a primit cu mult entuziasm şi bună-voinţă pe ostaşii eliberatori şi a aprobat reinstaurarea administraţiei româneşti.
La 23 august 1944 România s-a alăturat puterilor aliate, producând o schimbare radicală a situaţiei strategice în Europa de sud-est. În ziua de 24 august 1944 trupele sovietice au ocupat Chişinăul, iar câteva zile mai târziu au pus stăpânire din nou pe teritoriile româneşti oferite de Hitler prin Pactul Molotov-Ribbentrop. Conferinţa de pace de la Paris, din anii 1946-1947, a hotărât ca frontiera româno-sovietică să fie cea instituită odată cu ultimatumul din 27/28 iunie 1940.
Delegaţia oficială română la Conferinţa de pace de la Paris, condusă de Gheorghe Tătărăscu, în 1947, n-a ridicat problema teritoriilor dintre Nistru şi Prut (Basarabia) şi a Bucovinei de Nord, motivând că aceste teritorii au fost reglate prin Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, ea atacând doar cererile de despăgubire formulate de puterile occidentale.
În anul 1948, o delegaţie română, condusă de Ana Pauker, a semnat, la Moscova, un protocol care a completat Tratatul de pace semnat la Paris în 1947, prin care se preciza că Insula Şerpilor intră în componenţa URSS. Mai mult, printr-un proces-verbal, încheiat la 23 mai 1948, se afirma că Insula Şerpilor a fost înapoiată URSS, pentru că în trecut ar fi aparţinut Rusiei.
Românii din Moldova dintre Nistru şi Prut au prins vremuri grele după reocuparea de către URSS, în anul 1944: introducerea obligativităţii folosirii limbii ruse, înlocuirea alfabetului latin cu cel slav, deportări, falsificarea istoriei, interzicerea relaţiilor cu România, efectuarea stagiului militar de către tineri moldoveni şi repartizarea lor în producţie cât mai departe de casă pentru a uita obiceiurile şi tradiţiile româneşti şi a se încadra în marea familie a popoarelor sovietice. Cu toate acestea, populaţia românească a supravieţuit prin conservarea, mai ales în mediul rural, a datinilor, credinţei şi obiceiurilor strămoşeşti.
Căderea imperiului sovietic, în 1991, i-a determinat pe românii basarabeni să proclame independenţa deplină a Republicii Moldova, la data de 27 august 1991.
După mai mulţi ani de dominaţie a comuniştilor, la conducerea Republicii Moldova a reuşit să acceadă alianţa unor forţe progresiste, în frunte cu liberalii şi democraţii, alianţă care s-a înscris pe linia aplicării unor legi ce asigură dezvoltarea democratică a ţării şi deschiderea spre Uniunea Europeană. Ca urmare a acestor eforturi, cetăţenii din Republica Moldova vor putea călători fără vize în statele Uniunii Europene, inclusiv în spaţiul Schengen, potrivit unui proiect de regulament aprobat de Parlamentul European, reunit în plen la Strasbourg. Sperăm că alianţele politice realizate anul acesta în Republica Moldova, vor asigura mersul Republicii Moldova pe calea apropierii de Uniunea Europeană.
Bibliografie:
1. Ștefan Pascu ș.a., Istoria militară a poporului român, vol. 5, Editura Militară, Bucureşti, 1988, pag. 736-738
2. Nicolae Iorga, Basarabia noastră, Ploiești, Editura Libertas, 2012
3. Dumitru Munteanu Râmnic, Pentru Basarabia, Ploieşti, Editura Libertas, 2012
4. Anton Moraru, Basarabia sub jugul colonial al Rusiei ţariste (1812-1917), Chişinău, Editura Labirint, 2012
5. Valeriu Matei, Pactul Ribbentrop-Molotov şi agresiunea sovietică împotriva României, Culegere de documente 1939-1991, Editura Libertas, Ploieşti, 2012
col. (rtr.) Constantin CHIPER
Loading ...