Consiliul Unirii

Unirea Face Puterea

Alecsandru-Ioan Cuza în conştiinţa românilor

Constantin-ChiperAlecsandru-Ioan Cuza s-a născut la data de 20 martie 1820, într-o mahala a localităţii Bârlad. Părinţii săi, vornicul Ioan Cuza şi Soltana Cozadini, de obârşie greco-italiană, i-au asigurat o copilărie fericită la moşia lor din localitatea Bărboşi, judeţul Fălciu (care nu este aceeaşi cu localitatea Barboşi din judeţul Galaţi). Şi-a făcut studiile gimnaziale în Iaşi, în cadrul pensionului lui Victor Cuenin, desăvârşindu-şi instruirea la Paris, unde a  urmat liceul şi apoi cursuri de medicină şi de drept.

În perioada 1837-1840, Alecsandru-Ioan Cuza a fost cadet în armată (aspirant la gradul de ofiţer), la arma cavalerie. Apoi a lucrat în calitate de membru al Judecătoriei Covurlui, însă în octombrie 1845 şi-a dat demisia, participând alături de tinerii revoluţionari români la pregătirea revoluţiei burghezo-democrate din martie 1848, în Moldova. A fost arestat împreună cu tatăl său, Ioan Cuza, cu Costache Negri, cu Vasile Alecsandri, precum şi cu alţi nouă revoluţionari socotiţi periculoşi de către domnul Mihail Sturdza. Toţi au fost transportaţi în câteva căruţe, la Galaţi, şi îmbarcaţi pe o corabie, pentru a fi trimişi la Constantinopol.

Intervenţia hotărâtă a Elenei Rosetti-Cuza, fiica postelnicului (membru al sfatului domnesc) Iordache Rosetti-Solescu şi a Ecaterinei (născută Sturdza, la Miclăuşeni, lângă Roman) cu care se căsătorise la data de 30 aprilie 1844, la Soleşti, judeţul Vaslui, şi a consului englez, Cumingam, a reuşit să devieze corabia spre Brăila, evitând portul Măcin şi ajutându-i să scape cu viaţă.

În luna mai 1848 Alecsandru-Ioan Cuza a participat la adunarea de pe Câmpia Libertăţii, de la Blaj, alături de alţi revoluţionari moldoveni, munteni, bănăţeni şi transilvăneni.

După un autoexil, la Paris şi Constantinopol, Cuza a revenit în Moldova, însoţindu-l pe noul domn al Moldovei, Grigore Alecsandru Ghica (1849-1856), adept al unirii Principatelor Române.

În timpul domniei lui Grigore Ghica, Alecsandru-Ioan Cuza a fost numit Preşedinte al Judecătoriei Covurlui, lucrând în Galaţi până în anul 1851, apoi Director al Ministerului de Interne, la Iaşi, până în 1853 şi agă (şef al poliţiei), în anii 1853-1856, în Iaşi. La data de 6 iunie 1855, Grigore Ghica i-a acordat titlul de vornic (reprezentant al domniei) cu drepturi depline în administrarea oraşului Galaţi şi, de la data de 7 iulie 1856, pârcălab (administrator) al portului şi oraşului Galaţi. 

În timpul caimacamului Nicolae Vogoride, Alecsandru-Ioan Cuza a fost încadrat în armată, acordându-i-se, succesiv, gradele de sublocotenent (6/12 martie 1857), locotenent (24 aprilie / 6 mai 1857), căpitan (28 aprilie / 10 mai 1857) şi maior (3/15 mai 1857). Interceptând o scrisoare a lui Nicolae Vogoride către fratele său din Constantinopol, din care rezulta intenţia murdară a acestuia de a falsifica alegerile, Alecsandru-Ioan Cuza a trimis-o lui Petre Ispirescu, care a transmis-o spre tipărire şi difuzare, compromiţându-l pe caimacam. Alecsandru-Ioan Cuza şi-a dat demisia din armată, la data de 6/18 iulie 1857, protestând împotriva acestui act antiunionist.

După repetarea alegerilor, în septembrie 1857, Alecsandru-Ioan Cuza a fost rechemat în armată, avansat colonel, şi numit în înalta funcţie de locţiitor al hatmanului miliţiei. Ales deputat de Galaţi şi membru al Divanului ad-hoc de la Iaşi, Alecsandru-Ioan Cuza a contribuit la pregătirea alegerilor din ziua de 5/17 ianuarie 1859.

Cu mare entuziasm şi deosebite eforturi, forţele unioniste din Moldova şi Ţara Românească l-au ales pe Alecsandru-Ioan Cuza domn, atât în Moldova (la data de 5/17 ianuarie 1859), cât şi în Ţara Românească (la 24 ianuarie / 5 februarie 1859). Această dublă alegere a avut un extraordinar ecou pe toată întinderea pământului românesc, de o parte şi de alta a munţilor Carpaţi.

Până la 11/23 februarie 1866, când potrivnicii ţării, din interior şi exterior, l-au obligat să abdice, Alecsandru-Ioan Cuza a organizat înfăptuirea unor reforme progresiste în domeniile: politic, economic, învăţământ, cultură, legislaţie, administraţie, agrar şi militar. În timpul domniei sale s-au adoptat măsuri pentru unificarea administrativă şi organizarea instituţiilor moderne ale statului, inclusiv cea dintâi împărţire administrativă a teritoriului României, în judeţe şi comune. A fost modificat sistemul de măsuri şi greutăţi, acesta fiind înlocuit cu sistemul european, în vigoare şi astăzi. Au fost adoptate Codul Penal şi Codul Civil modern (napoleonian) precum şi alte acte legislative, în spirit european, potrivit cărora se impunea egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a impozitelor. Au fost organizate comerţul, meseriile, industria şi transporturile.

În timpul domniei sale a fost promulgată legea pentru organizarea instrucţiunii publice, prin care învăţământul primar de 4 clase devenea obligatoriu, general şi gratuit şi au fost aşezate pe baze temeinice învăţământul secundar şi superior, acesta din urmă fiind beneficiar al înfiinţării universităţilor din Iaşi (1860) şi din Bucureşti (1864). S-a generalizat folosirea alfabetului latin în administraţie şi învăţământ.

Ajutat de sfetnici apropiaţi, în frunte cu Mihail Kogălniceanu, Alecsandru-Ioan Cuza a desfiinţat claca şi a împroprietărit ţăranii, rămânând permanent în conştiinţa lor, a adoptat legea electorală şi a înfăptuit secularizarea averilor tuturor mănăstirilor, toate acestea fiind acţiuni energice şi curajoase, care au contribuit la progresul general al ţării şi racordarea României la cerinţele civilizaţiei europene.

Chiar dacă s-au eludat unele prevederi ale Convenţiei de la Paris, din 7/19 august 1858, care a funcţionat drept Constituţie a ţării, la data de 2/14 mai 1864 a fost dizolvată Adunarea Deputaţilor şi s-au adoptat, prin decret, Legea electorală şi Legea rurală.

Activitatea autoritară a domnului Alecsandru-Ioan Cuza a fost impusă de nevoia accelerării înfăptuirii reformelor şi a luptei împotriva conservatorilor şi a unor proprietari care se opuneau reformelor progresiste.

Domnul Alexandru-Ioan Cuza a acordat o atenţie specială Armatei Române, punând în practică multe dintre prevederile programelor stabilite în anul 1848. Cu sprijinul miniştrilor de război  Constantin Milicescu, Ion Emanoil Florescu şi Savel Manu, Armata Română a fost organizată pe baze moderne, adoptându-se următoarele măsuri progresiste:

– dislocarea, în luna martie 1859, a unor unităţi de infanterie şi cavalerie din Iaşi, la Bucureşti, şi mutarea altora din Bucureşti la Iaşi, pentru omogenizarea armatei;

– organizarea Taberei Militare de la Floreşti, Judeţul Prahova, care şi-a desfăşurat activitatea în perioada aprilie-septembrie 1859, aici instruindu-se 12.000 de ostaşi din Moldova şi Ţara Românească (din armele infanterie, cavalerie, artilerie, grăniceri şi dorobanţi), aprofundându-se apropierea sufletească şi înţelegerea originii comune a participanţilor;

– înmânarea, la data de 1/13 septembrie 1863, în cadru solemn, pe Câmpia de la Cotroceni, a noilor steaguri (drapele de luptă), cu culorile roşu, galben şi albastru, pe care erau scrise cu fir auriu cuvintele HONOR ET PATRIA, precum şi numărul şi numele unităţii militare. Cu acest prilej, domnul a ţinut o emoţionantă cuvântare: „Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi, astăzi va fi una din cele mai însemnate în datinile noastre. Primind steagurile cele noi, aduceţi-vă pururea aminte că vă încredinţez onoarea Ţării. Steagul e România! Acest pământ binecuvântat al Patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi copii voştri! Steagul este încă simbolul devotamentului, credinţii, ordinii şi a disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul e totodată trecutul, prezentul şi viitorul Ţării, întreaga istorie a României. Într-un cuvânt, steagul reprezintă toate victoriile şi virtuţile militare, care se cuprind în acele două cuvinte săpate pe vulturii români: ONOARE ŞI PATRIE! Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi, juraţi să păstraţi cu onoare şi fără pată steagurile voastre şi astfel veţi corespunde încrederii şi aşteptării ce am pus, cu Ţara întreagă, în voi. Juraţi a le apăra în orice întâmplare ca un sfânt depozit ce încredinţez bravurei şi patriotismului vostru.”;

– introducerea uniformei militare comune şi a echipamentului unic pentru ofiţeri şi trupă;

– extinderea aplicării Codicei Penale şi a Regulamentului Serviciului Interior moldovean în întreaga armată;

– unificarea instrucţiei la toate armele din compunerea armatei;

– înfiinţarea Statului Major General (12/24 noiembrie 1859), menit să coordoneze întreaga activitate din armată;

– unificarea Ministerului de Război din Moldova cu cel din Muntenia (Ţara Românescă), în 1860, numindu-l în fruntea noului organism de conducere a armatei române pe colonelul Ion Emanoil Florescu, avansat la gradul de general, în luna mai 1860;

– înfiinţarea unui corp specializat de administraţie şi intendenţă (august 1860);

– crearea unui corp specializat de genişti militari (octombrie 1860);

– unirea întregii flotile de Dunăre într-un corp unic (octombrie 1860);

– organizarea Serviciului Sanitar Unificat sub conducerea dr. Carol Davilla;

– centralizarea şcolilor militare, mai întâi la Iaşi, apoi mutarea lor în Bucureşti, şi unificarea programelor de învăţământ ale acestora;

– înfiinţarea şcolii militare regimentare şi a şcolii militare de gimnastică;

– înfiinţarea de noi unităţi militare şi reorganizarea pe principii moderne a celor existente;

– înfiinţarea de noi cazărmi pentru cazarea trupelor (în Ploieşti a fost construită, în anul 1863, cazarma de pe strada Torcători, pentru cartiruirea Batalionului 1 din Regimentul 7 Linie- Infanterie Bucureşti-Ploieşti, şi cantonarea unui escadron de cavalerie într-o cazarmă situată pe strada Rudului din Ploieşti);

– dotarea armatei cu mijloace moderne de luptă, provenind atât din import (Franţa, Italia şi Belgia), cât şi din ţară, pentru aceasta fiind înfiinţate noi unităţi manufacturiere de fabricaţie şi reparaţie a armamentului: Pirotehnia de la Bucureşti, Pulberăriile de la Lăculeţe (Dâmboviţa) şi Târgşor (Ploieşti), Arsenalul Armatei din Dealul Spirii (1863), Fonteria de la Târgovişte, pentru construirea ţevilor de tun;

– creşterea numărului personalului militar, în anul 1865 efectivul armatei permanente ridicându-se la 19.365 de ostaşi, iar cel al trupelor teritoriale fiind de 24.548 de oameni, aşa cum îi comunica Împăratului Napoleon al III-lea, sfetnicul său.

            În pofida acestor realizări deosebite, la sfârşitul anului 1865 forţe ostile din interior şi exterior i-au pregătit abdicarea domnului Alecsandru-Ioan Cuza. La data de 11/23 februarie 1866, după miezul nopţii, complotiştii sprijiniţi de generalul Nicolae Haralambie, comandantul garnizoanei militare Bucureşti, şi conduşi de comandantul gărzii palatului, maiorul Dimitrie Lecca (care va deveni ministru de război în noul guvern), au intrat în Palatul Domnesc. Domnul Cuza a iscălit actul de abdicare, fără a opune rezistenţă. În cursul aceleiaşi nopţi, Alecsandru-Ioan Cuza a fost silit să părăsească Bucureştiul, îndreptându-se spre Ploieşti, Predeal, Braşov şi, mai departe, spre Viena. Criticând acest act odios, marele poet Mihai Eminescu scria: „Vor trece anii şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine, de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururi în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn (…). Căci 11 februarie este un act de laşitate şi ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vreodată e laşitatea”.

Alecsandru-Ioan Cuza a peregrinat prin Austria, Italia şi Germania. În momentul plecării se aflau de faţă membrii locotenenţei domneşti şi ai guvernului, cărora Cuza, cu aleasă demnitate, le-a spus: „Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!”.

            Alecsandru-Ioan Cuza s-a stins din viaţă la data de 15/27 mai 1873, ora 1:30, sub privirile neputincioase ale soţiei sale şi ale medicilor, la hotelul „Europa”, din Heidelberg (Germania), care-l găzduise până în ultima clipă a vieţii. Pe certificatul de deces, principesa Elena Cuza a tăiat locul naşterii Bucureşti, scriind, corect, Bârlad. După obţinerea paşaportului de către agentul diplomatic al României la Berlin, Theodor Rosetti (cumnatul său), la data de 24 mai rămăşiţele pământeşti ale fostului domn au fost transportate în ţară, cu trenul mortuar, şi au ajuns la Ruginoasa, judeţul Iaşi, la 27 mai 1873. Alecsandru-Ioan Cuza a fost înmormântat, la 29 mai 1873, în incinta bisericii din curtea  conacului familiei de la Ruginoasa, care fusese cumpărat de la Mihail Sturza, vărul principesei Elena Rosetti-Cuza. La slujba religioasă au participat mii de ţărani, precum şi prietenii devotaţi, din rândul cărora nu lipseau: Vasile Alecsandri, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu, Petre Grădişteanu, Petru Poni. În cuvântul omagial rostit la mormântul lui Cuza, Mihail Kogălniceanu spunea: „Nu greşalele lui l-au răsturnat, ci faptele cele mari”. În ianuarie 1944 osemintele domnului Cuza au fost depuse la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi, alături de osemintele fostului domn al Moldovei, Dimitrie Cantemir (martie-aprilie 1693 şi 1710-1711).

Aşa cum aprecia sfetnicul său, Mihail Kogălniceanu, domnul Alecsandru-Ioan Cuza şi-a scris singur istoria: „Faţa ţărei este pagina istoriei lui Alecsandru Ioan Cuza. Alecsandru Ioan I nu are trebuinţă de istoriograf. El singur şi-a scris istoria sa, prin legi, prin actele cu cari a făcut el un stat, o societate, alta decât aceea ce i-a fost dată, când l-am proclamat domn”.

În conştiinţa românilor Alecsandru-Ioan Cuza a fost şi rămâne cel dintâi domn al României moderne, întemeietorul statului naţional român modern. El a condus cu inteligenţă şi dăruire acţiunea de propăşire a României pe drumul modernizării. Cu tenacitatea unui om hotărât să meargă până la capăt cu reformele, el a depăşit atât obstacolele create pe plan intern de conservatorii şi liberalii radicali, cât şi obstacolele externe venite din partea marilor puteri vecine. În timpul domniei, Cuza s-a străduit să introducă statul pe calea civilizaţiei Europei occidentale, cu deosebire a celei franceze, de aceeaşi sorginte latină ca şi cea românească, având un sprijin de nădejde în Napoleon al III-lea, împăratul Franţei.

Alecsandru-Ioan Cuza a avut un caracter integru, a fost un om sincer şi cu vederi largi, fără a avea idei extremiste. Era spiritual, inteligent, popular şi iubit de popor. N-a dorit să facă cu orice chip carieră sau să pună în umbră pe ceilalţi prin mari însuşiri. Nu era orator de talia lui Mihail Kogălniceanu, nici talentat ca Vasile Alecsandri şi nici nu avea prestigiul lui Costache Negri. Era, în schimb, o fire dezinteresată, ce nu se folosise de slujbele avute în administaţie pentru a face avere. Nici ca domn n-a avut mare avere.

Privind în timp, fără ură şi părtinire, Zoe Sturza, sora lui Costache Negri, scria, în 1881: „Principele Cuza va avea totdeauna o pagină strălucitoare în istoria ţării sale. Căci dacă omul a avut slăbiciuni inerente sărmanei noastre naturi umane, suveranul a fost întotdeauna integru şi pătruns de cel mai mare patriotism”.

Poetul Mihai Eminescu îl aprecia pe domnul Alecsandru-Ioan Cuza ca pe „unul dintre Domnii cei mai patriotici din câţi au fost vreodată în ţările Dunării române”.

Un portret al domnului Cuza l-a făcut şi istoricul Florin Constantiniu, în lucrarea „O istorie sinceră a poporului român”, la pagina 218: „Cuza este una din cele mai de seamă personalităţi ale istoriei româneşti. Inteligent, voluntar, abil, hotărât să meargă până la capăt”.

Cu trecerea timpului prestigiul lui Cuza a crescut, în ciuda faptului că marii moşieri, liberalii radicali şi vârfurile clerului bisericesc nu-i păstrau o amintire frumoasă. La cererea poporului, partidele de guvernământ au fost nevoite să atribuie denumirea Alexandru-Ioan Cuza unui număr de 16 localităţi rurale, precum şi unor şcoli din judeţele Vaslui, Neamţ, Iaşi, Galaţi, Vrancea, Bacău, Prahova, Călăraşi, Ialomiţa, Brăila, Galaţi, Ilfov, Botoşani, Constanţa, Kahul.

Deasemenea, numele domnlui şi cel al principesei Elena Cuza au fost date unor străzi, bulevarde şi pieţe. Domnului, soţiei sale şi sfetnicilor apropiaţi le-au fost realizate monumente de for public (istorice) şi busturi, cum sunt cele din: Iaşi, Bucureşti, Craiova, Galaţi, Focşani, Râmnicu-Sărat, Huşi, Bârlad, Brăila, Ploieşti, Floreşti (judeţul Prahova), Gorgota (judeţul Prahova), Heidelberg (Germania), Chişinău (Republica Moldova), Gura Galbenă (Raionul Cimişlia, Republica Moldova).

S-au realizat mai multe muzee, cele mai bine dotate şi documentate fiind la Iaşi, Galaţi, Ruginoasa (judeţul Iaşi) şi Focşani. Au fost scrise multe cărţi cu caracter istoric şi beletristic şi au fost realizate compoziţii muzicale, picturi şi lucrări grafice.

NOTE:

  1. General Vasile Milea ş.a., Istoria militară a poporului român, volumul IV, Editura Militară, Bucureşti, 1987
  2. I. Boicu, Gh. Platon, Al. Zub, Cuza Vodă, In memoriam, Editura Junimea, Iaşi, 1973
  3. Constantin C. Giurescu, Alexandru-Ioan Cuza, Editura Militară, Bucureşti, 1973

 

 

                                              col. (rtr.) Constantin CHIPER

Loading Facebook Comments ...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Consiliul Unirii © 2015 Frontier Theme