Consiliul Unirii

Unirea Face Puterea

CRUCIFICATUL Eminescu, de Eugen ZAINEA

CIMG3060In fiece an, la mijloc de iunie, cand in serile calme imprejurul se umple de neasemuita mireasma a florilor de tei, ne primenim si ne pregatim sa depunem, sfant ritual, la mormantul de la Bellu si la frumoasa statuie zamislita de Gheorghe Anghel, strajuind inspirat Ateneul Roman, lacrima pura de recunostinta pe care i-o datoram “romanului absolut”.

Si tot in iunie, catre sfarsit, de acum, in zilele florilor moarte de tei, ne indoliaza inimile blestemata zi de 28, ziua arestarii lui Eminescu.

Binevoiti a observa ca, atunci, in 28 iunie 1883, patronul si protectorul spiritualitatii romanesti avea 33 de ani. Varsta urcarii pe cruce a lui Iisus!

In ziua aceea si, daca e sa ne luam dupa una dintre cronologiile contradictorii care ne-au ramas despre ea, foarte aproape de ora la care isi dadea ultima suflare Mantuitorul, era harazit jertfirii si Eminescu.

Declarandu-l atins de alienatie mintala, conspiratorii, atat de asemanatori inaintasilor de acum doua mii de ani, l-au rapit brutal poporului ales de Dumnezeu sa-l astepte, sa-l primeasca si sa-l urmeze, dovedindu-se, astfel, vrednic sa-si primeasca, din mana si prin harul lui, propria mantuire.

Si, in acest fel, el a fost crucificat, la 33 de ani, asemeni lui Iisus, mantuitorul intregii omeniri.

Aici, insa , asemanarea se opreste. Nu doar fiindca patimirea la care l-au condamnat conspiratorii a fost lunga. Dar, poporul lui ales nu l-a tradat. Nu l-a vandut nicicand (si n-o va face!) pe crucificatul Eminescu. De un secol si jumatate, de cand geniul lui a erupt, asa cum isi gaseste drumul din adancuri spre lumina un izvor de apa cristalina si de 124 de ani de cand jertfitul pe altarul neamului s-a ridicat la ceruri, acest popor il celebreaza, cu piosenie si cu credinta si il urmeaza, statornic si recunoscator, sa-i arate calea cu stralucirea lui nepieritoare, Stea Polara a sufletului romanesc.

In acest an, s-a nimerit sa-i fie comemorarea la doua zile dupa ce am celebrat Inaltarea crucificatului Iisus

Conspiratia care l-a zdrobit in monstruoasa ei masinarie a parut a avea si o motivatie. “Obtuzul” Eminescu, in veritabil conservatoarea lui incapatanare, statea in calea conjuncturalei mezaliante liberal-conservatoare, ce se grabea sa-si puna semnatura (nu mai incape indoiala ca numai din patriotism pragmatic…) pe tratatul cu puterile chezaro-teutone. (Un alt fel de “pact de coabitare”, menit, chipurile, sa ne “aduca in randul lumii bune si civilizate-bun inteles occidentala!”, recompensati cu ipotetica recuperare a Basarabiei rapite in schimbul abandonarii benevole, pe vecie, a Ardealului furat…). “Geopolitica” naiva si sterila, de cafenea damboviteana de sfarsitul altui veac… Acceptand a-l desemna pe Eminescu drept tinta preferata a unei intregi armate de spioni si zbiri imperiali, condusi chiar de la fata locului de un baron ambasador.

Numai ca, in neegalata-i genialitate, Eminescu facea geopolitica, mare si adevarata, cu decenii bune inainte de inventarea geopoliticii ca stiinta, privind cu claritate in viitorul in care vedea prabusite vremelnice imperii. Confirmat, in moarte si posteritate, de uriasa recompensa a “incapatanarii”, care ne-a fost, mangaindu-i eterna peregrinare printre astri, Romania reintregita si rotunda.

Astazi, din pacate, conducatori cu vocatia de slugi la orice inselatoare Inalta Poarta, ne aliaza miop, neinspirat, cu alte contemporane imperii, pornite deja pe drumul fara de intoarcere al prabusirii.

Macar de n-am plati, dramatic, pret prostiei, ce ne-a ramas inca nestirbit din miracolul reintregirii de la 1918!

Incerc sa-nchei aceste randuri dedicandu-i, cu dragoste nestinsa si mereu reinnoita, versurile ce urmeaza:

Vor trece, unul dupa altul,

Si ani, si secoli si milenii,

Dar, sub egalul curs al vremii,

Romanul, proaspat sau trudit,

Te-o adora in vesnicie,

Izvor etern de apa vie,

Cu ochi extatic si uimit

Privind plin de nesat inaltul,

Visand vrajit sa faca saltul

La steaua care-a rasarit.

 

Petrece-s-or, in timp si spatii,

Nenumarate generatii.

S-or naste si-or pieri imperii

Croite spre-a-nfrunta vecia,

Dar logodit cu vesnicia

Va fi doar Eminescu, sfantul,

Cel care-a nemurit cuvantul

In dulce limba basaraba,

Vorbita, parca, doar de zei,

In vreme ce pe-ntreg pamantul,

S-o cerne lin si fara graba,

(Sora cu luna si cu vantul)

Ninsoarea florilor de tei.

 

Ne este tot mai dor de tine,

De gandul de sub fruntea ‘nalta.

Nu doar de fermecate rime,

Cu straluciri diamantine,

Cantand iubirea ce tresalta

Sau slava unei mari istorii,

Cu sacrificii si cu glorii

Nascute-n vale de Rovine,

In sfant Ardeal sau in vreo alta

Straveche romaneasca vatra

Ce n-a voit sa poarte jugul,

Slujita zi de zi cu plugul,

Nu foarte rar, cu arc si spada

Si sub protectie de cruce.

Cu fiecare an ce vine,

Cu fiecare ce se duce,

Chiar de suntem batuti de soarta,

Tot Eminescu ne sustine

Si-n orice inima romana,

Prin el, s-a fost deschis o poarta.

 

Nici moartea n-a putut infrange

Vrajita coarda-a lirei tale

Si-o plang duios, pline de jale,

Inlocuind lacrimi de sange,

A trandafirilor petale.

Si, fie ca pe vreme buna

Si mangaiat de-o adiere

Sub clarul noptilor cu luna

Ori, lin, in dimineti senine,

Sau, ravasit de rea furtuna,

Codrul, cel infratit cu tine,

Orice ar fi sa se intample,

Trimite blanda mangaiere,

Sa racoreasca-a tale tample

Si vreme trece, vreme vine.

 

Creste mereu a ta statura

Caci Infinitul te petrece

Si nimeni n-ar putea intrece

Talentul cel far’ de masura.

Statuia ta (eternul june

Cu inima indragostita),

De frunza toamnei aurita,

Loc de-nchinat ne va ramane

Si, vesnic, suflete romane

O vor pastra neprihanita.

Si, chiar de-n loc sa ti se-nchine

Se va gasi vreun misel

Ce, pretinzand a-ti face bine,

Dar nu slavindu-te pe tine,

Ci lustruindu-se pe el

Fantana va-ncerca sa-ti sece,

Sfidandu-l din nemarginire

Tu sa ramai la toate rece,

                                               Peregrinand fara grabire,

                                               Caci ce e val, ca valul trece.

 

Si, tot mereu, noi generatii

Care deprind a cartii slova,

Calauziti de-un batran dascal,

                                               Atrasi de-al lui fior, citeasca-l,

Patrundu-se de-a lui vibratii,

Indragostiti de o Moldova

Sau de o dulce Bucovina,

De Blajul cel cu colb de cronici

De Basarabia rapita.

Ademeniti de-a lui ispita

Si cuceriti deplin, citeasca-l,

Cum am facut si noi, statornic

Vrajiti de harul ne-ntrecut.

N-au alta de facut decat,

Aidoma cu noi, iubeasca-l

Cu inime infiorate

Si cu iubirea ocroteasca-l

Caci toate-s vechi si noua toate.

 

Uimit de dragostea deplina

Cu care ne binecuvanta,

De gasul pur, care ne-ncanta,

Scarbit de cei ce azi ne-nchina

Pe la vreo poarta de imperiu,

Cu lingusire bizantina,

Straini de fala cea strabuna

Si de credinta stramoseasca

(Cu a lor cruce ipocrita

Pot doar sa o batjocoreasca!),

Cu legi daca nu pot sa-i speriu,

Nici cu pedeapsa cea divina,

Adeseori, ma amagesc cu

Speranta, totusi nu prea mare

Ca, poate, coplesiti de spaime,

Cu fata lor schimonosita,

Nemaistiind ce sa ne-ngaime,

Intr-un moment de remuscare,

S-or rusina candva, vreodata

Macar de sfantul Eminescu.

13-14 iunie 2013

 

Loading Facebook Comments ...

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Consiliul Unirii © 2015 Frontier Theme