Consiliul Unirii

Unirea Face Puterea

Alexandru Budişteanu, arhitectul lui Ceauşescu: „Ceauşescu considera Basarabia şi Bucovina de Nord teritorii ale României”

Interviu de Angelina Olaru – http://jurnal.md/ro/news/interviu-cu-arhitectul-lui-ceausescu-1153787/

Site-ul Consiliului Unirii mentioneaza ca Alexandru Budisteanu este membru al CU

BAlti 026A fost un om care a stat faţă în faţă cu familia Ceauşescu, între 1977 şi 1983, când a ocupat funcţia de arhitect-şef al Bucureştiului. Nici nu-mi imaginam că dr. Alexandru Budişteanu, basarabeanul bucureştean pe care l-am cunoscut, ca pe un mare apărător al Liceului teoretic „Ion Creangă” din Bălţi, faţă de închiderea forţată şi nedreaptă a acestuia, unde a studiat în perioada de până la ocuparea Basarabiei de URSS, a fost cel care, în „epoca de aur”, a încercat să schimbe cursul dezvoltării urbane a capitalei României.

Am avut onoarea, ca dl. Alexandru Budişteanu să mă ia într-o superbă călătorie prin Basarabia lui dragă, la finele lunii mai, el fiind originar din comuna Pârliţa, judeţul Bălţi, unde s-a născut în anul 1928. Ca basarabean refugiat, a dovedit excelenţă în pregătirea sa intelectuală: doctor arhitect cu studii superioare şi doctorale în Bucureşti şi Moscova. Între 1967 şi 1972, a fost arhitect funcţionar internaţional în Secretariatul ONU de la New-York. În prezent, este membru în Consiliul Ştiinţific al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului (INST) al Academiei Române şi Preşedinte Emerit al Filialei din România a Uniunii Internaţionale a Vorbitorilor de Limba Engleză.

A fost conferenţiar universitar la New-York şi Bucureşti, este Doctor Honoris Causa al Universităţii de Stat din Bălţi şi a activat ca expert parlamentar în România între 1990 şi 2000, fiind apoi consilier la doi miniştri. A înfiinţat premiul anual „Alexandru Budişteanu”, pe care îl decernează de 18 ani premianţilor de onoare ai prestigiosului Liceu „Ion Creangă” din Bălţi. Aflându-ne la instituţia bălţeană, domnia sa mi-a acordat un interviu în exclusivitate. Prima parte o publicăm aici, iar a doua, ce se va referi, în special, la relaţia cu Nicolae şi Elena Ceauşescu, va putea fi citită în revista „Vip Magazin” din luna septembrie.

BAlti 055„Dacă e să aleg, prefer un Bălţi mai puţin dezvoltat, dar românesc”

– Domnule Alexandru Budişteanu, la 69 de ani de la refugiul peste Prut, ce sentimente încercaţi în Bălţiul copilăriei Dvs., la prestigiosul liceu, care v-a format ca personalitate?

– Revenirea mea la baştină o caracterizez astfel: busola mea se numeşte Basarabia şi oraşul Bălţi. Nu am uitat niciodată de acest punct de pornire. Bălţiul, oraşele basarabene în general, mă interesează, întâi de toate, sub aspectul, dacă se reîntorc sau nu în România. Înainte de-a discuta despre calitatea vieţii acestora, contează în ce stadiu este procesul Unirii. Dacă există goluri la acest capitol, mă interesează mai puţin modernizarea oraşului meu. Prefer un Bălţi mai puţin dezvoltat, dar românesc, decât o urbe eventual supermodernă, care se află cu spatele la România. Pentru mine idealul unirii este primordial. Să nu facem dezvoltare de dragul dezvoltării, aruncând peste bord ce avem mai important ca neam.

– Basarabia şi Bucovina de Nord rămân traumatismele Dvs. încă din copilărie…

– Câtă vreme chestiunea Basarabiei şi Bucovinei nu se va rezolva, nu vom avea linişte. Degeaba avem nişte progrese materiale, dacă în continuare aici „fâlfâie” limba moldovenească, în loc să revenim la matcă, la legături mai strânse cu România.

„Antipatia lui faţă de tot ce era sovietic sau rusesc era notorie”

Dr-Arh-Alexandru-Budisteanu-Basarabia-Bucovina_Info_– Pentru că ani de zile aţi avut ocazia să vă întâlniţi zilnic, faţă în faţă cu Nicolae Ceauşescu, am vrea să aflăm, dacă e adevărat că dictatorul era preocupat de soarta Basarabiei şi a Bucovinei de Nord?

– Da, pentru că el considera că fac parte din România. Iar antipatia lui faţă de tot ce era sovietic sau rusesc era notorie. Iată un exemplu, atunci când eu, la rândul meu, am contribuit la mutarea unei statui gigantice a soldatului sovietic din Piaţa Victoriei din Bucureşti, amplasată pe un soclu înalt. I-am prezentat o machetă a pieţei şi „tovarăşul” a început să-mi pună întrebări. M-a întrebat, de ce acolo era o staţie de metrou cu o singură ieşire. Atunci i-am răspuns, că pe partea cealaltă se află statuia soldatului sovietic şi din acest motiv nu se poate face încă o ieşire din staţia de metrou.

Atunci, Ceauşescu s-a luminat la faţă şi mi-a spus: „Tovharăşu, ocupă-te dumneata de ieşihrea din methrou, că mă ocup eu, de soldatul sovietic.” A fost un pretext din partea lui, iar mie, ca basarabean, mi-a făcut plăcere acea decizie. Era plata mea soldatului sovietic, care mă alungase de acasă. Monumentul a fost mutat şi reamplasat pe un soclu mic, în primul rond de la şosea, apoi a fost mutat a doua oară, ajungând la cimitirul militarilor sovietici, unde este şi astăzi. Iar ieşirea suplimentară din staţia de metrou nu s-a făcut niciodată…

Marile planuri în arhitectura din Bucureşti ale Tovarăşului

– În ce au constat „marile planuri” arhitecturale ale Tovarăşului pentru Bucureşti şi viitorul României?

– El dorea ca Bucureştii să devină o capitală pe măsura României, iar România să devină o ţară importantă în toate domeniile. Şi reuşise acest lucru datorită şi politicii lui de independenţă. Occidentul constatase această preferinţă a sa şi l-a atras să facă paşi politici împotriva URSS. Datorită politicii sale externe, noi contam pe plan internaţional.

– Tot în perioada ceauşistă, s-au făcut mari demolări ale bisericilor din Bucureşti. În ce măsură aţi fost implicat în acele ilegalităţi?

– În urma cutremurului din 1977, s-au produs mari distrugeri naturale ale Bucureştiului. Ceauşescu le-a folosit mai întâi ca punct de plecare şi apoi ca modalitate de realizare a viziunii sale arhitecturale exagerat grandioase, pe măsura unui oraş de importanţă majoră, în conformitate cu rolul pe care şi-l atribuia de conducător suprem al României şi de ctitor al capitalei acesteia.

Prima demolare de după cutremurul din 1977 a fost cea a Bisericii Enei din plin centrul capitalei, încă înainte ca eu să fiu numit în funcţie, sub pretextul că fusese avariată la cutremur, ceea ce, însă, nu a justificat gestul. Apoi, treptat Ceauşescu a trecut la distrugeri de fond, inclusiv biserici, pe scară tot mai mare. La început, nu s-a pus problema mutărilor de construcţii, inclusiv de biserici. Astfel, pe vremea cât am fost arhitect-sef, nu s-au efectuat mutări. S-au demolat, însă, câteva biserici.

„Ofensiva demolatoare a perechii alienate”

Marile demolări s-au produs – din fericire pentru mine – după anul 1983, când nu mai eram arhitect-şef. Oricum, atunci când Ceauşescu hotăra distrugerea unei biserici, nimeni nu putea să-i abată decizia. Unicul caz fericit a fost acela, când în 1980, am salvat de la demolare Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”, situată la kilometrul „0” al României, informându-l, după ce hotărâse demolarea ei, că acolo este înmormântat Constatin Brâncoveanu. Reacţia lui a fost: “Să se protejeze mormântul lui Constantin Brâncoveanu.” Printr-o înţelegere tacită s-a apreciat, că aceasta înseamnă menţinerea bisericii, soluţie care a fost acceptata de Ceauşescu, întrucât el nu a mai revenit niciodată la acest subiect.

Între timp, a apărut inginerul Eugeniu Iordăchescu. Acesta a avut priceperea să poată efectua mutări de imobile, unele impresionante ca dimensiuni şi greutate, în special, de biserici. Protestele faţă de demolările arbitrare efectuate de Ceauşescu se amplificaseră, inclusiv cele din străinătate şi atunci dictatorul a înţeles, că metoda translărilor de clădiri merită să fie aplicată, întrucât îi permitea să-şi realizeze marile planuri urbanistice şi arhitecturale, însă cu sacrificii mai mici şi menţinând unele biserici, care puteau fi mutate şi ascunse după blocuri, diminuând astfel amploarea eventualelor proteste.

“Tovarăşa era mai pornită contra bisericilor decât Tovarăşul”

Pe vremea mea s-au făcut demolări de biserici, comparativ puţine, iar după aceea demolările de biserici s-au amplificat, dar din fericire a apărut si metoda translărilor, fără de care numărul demolărilor ar fi fost mult mai mare. Ambele metode au fost aplicate în mod curent, până la sfârşitul dictaturii. Un caz foarte cunoscut a fost, de exemplu, mutarea Bisericii „Mihai Vodă” din zona construirii Casei Poporului, actualul Palat al Parlamentului. Dar tot acolo s-au distrus chiliile şi restul complexului fost mănăstiresc, unde era găzduit sediul central al Arhivelor Statului.

În unele cazuri, Ceauşescu s-a înverşunat să demoleze unele biserici, precum nepreţuita „Sfânta Vineri” sau importantul complex mănăstiresc de la Văcăreşti, excluzând varianta mutărilor, în ciuda revoltei populaţiei, care a atins astfel cote foarte înalte. La aceste hotărâri contribuia şi “Tovarăşa”, care era şi mai pornită contra bisericilor decât “Tovarăşul”.

Bilanţul bisericilor distruse de Ceauşescu în Bucureşti este de 21 de lăcaşuri de cult.

– Ambii dictatori erau instabili în decizii?

– În general, puteau să ia decizii diferite în timp. Erau consecvenţi cu inconsecvenţa lor, cu maniera lor de comportament. Puteau să ia hotărâri contradictorii, în funcţie de cine ştie ce toane şi interese.

– Regretatul mare istoric, Florin Constantiniu, declara că actuala clasă politică din România se face vinovată de cele mai mari pierderi de patrimoniu cultural, arhitectural și istoric, mai mari decât în perioada comunistă. El zicea că aspectul arhitectonic al centrului istoric bucureştean din ultimii 20 de ani a fost mai afectat de incultura factorilor decizionali şi intereselor de business. Chiar şi reputatul arhitect Şerban Sturdza, vicepreşedinte al Ordinului Arhitecţilor din România, discută în presă despre o pierdere importantă de după `89, incomensurabilă, din punct de vedere al valorilor pe care România le-a avut. Ce opinie împărtăşiţi în această privinţă?

– La ora actuală, există o tendinţă de-a demonstra că lucrurile stau mai rău decât pe vremea lui Ceauşescu. Eu consider că este o exagerare. Se fac multe greşeli, dar aş fi prudent cu comparaţiile. După părerea mea, Bucureştiul e o imensă colivă, în care se înfig lumânări. Adică, se distrug case şi, din când în când, apar nişte clădiri noi. Care-i sistemul? Ai o casă monument istoric? O laşi să se degradeze. Apoi, o dai pe mâna ţiganilor, ca s-o facă praf şi apoi spui: uitaţi-vă la acest monument istoric în ce hal e, daţi-mi aprobare pentru demolare şi apoi, apare un bloc de 20 de etaje în locul acela, de unde se scot bani buni.

De aceea, Bucureştiul arată cum arată, dispare noţiunea de regim de înălţime şi de respect urbanistic al unor zone. Astfel, el devine un oraş care-şi pierde caracterul său existent anterior. Se fac nişte lucruri improvizate, datorită unor interese evident materiale.

„Nu e bine să faci compromisuri, pentru că acestea se răzbună”

– În situaţia actuală, când Bucureşti e una dintre capitalele UE, aţi vrea să fiţi arhitect-şef?

– Nu. Eu am avut nişte obiective personale arhitecturale şi urbanistice importante, pe care nu am putut să le realizez, deoarece am lucrat pentru un dictator. Dar ce-aş putea să spun acum, când legal poţi să faci ce vrei şi trebuie, la prima vedere? Dar de fapt nu reuşeşti. De ce? Înseamnă că ceva sau cineva a intervenit. Nu pentru că ţi-a dat un ordin, ci pentru că a găsit o metodă să convingă pe cineva, sau poate chiar pe tine, să fii de acord cu nişte „excepţii”. Şi dacă apar nişte greşeli, este pentru că tu n-ai aplicat legea sau nişte reguli de bun simţ şi nu mai poţi să dai vina pe un dictator.

Pe vremuri, dacă greşeai, toate soluţiile bune sau rele îi aparţineau lui Ceauşescu. La ora actuală, însă, tu răspunzi pentru orice decizie. Din nefericire acum funcţionează alte metode de „convingere” ilegale. Iar la ora actuală un arhitect-şef, constat, că în mod practic, nu are la îndemână instrumentele necesare pentru a realiza o politică arhitecturală şi urbanistică de calitate.

– Aţi fost un mare decepţionat după experienţa de arhitect-şef?

– Am ajuns la concluzia că nu e bine să faci compromisuri, pentru că acestea se răzbună la un moment dat. După şase ani, mi-am dat seama că devin complicele unui dictator şi nu voi mai avea nicio scuză. Am acceptat în 1977 propunerea lui Ceauşescu să devin arhitect-şef al capitalei, deoarece aveam ideile mele referitoare la dezvoltarea oraşului şi chiar dacă ştiam, că voi lucra cu un dictator, am considerat că merita să încerc să-mi materializez ideile. De altfel, un profesionist adevărat nu poate refuza o propunere de felul celei, care mi se făcuse. La început, am făcut nişte încercări de a-mi impune ideile, viziunile asupra dezvoltării urbane a capitalei, dar apoi mi-am dat seama, că nu-l puteam convinge pe Ceauşescu. Am avut nişte speranţe, pe care mi le-am pierdut treptat. Iar aşa nu se mai putea continua. Mă compromiteam inutil. În final am reuşit să părăsesc funcţia de arhitect-şef pe motiv de boală.

„Am vrut să influenţez gândirea lui Ceauşescu”

Nouă, arhitecţilor, ne pasă mai puţin de regimul politic ca atare. Noi zicem,că dacă cineva îţi materializează ideile, e bine. Am vrut să încerc şi eu. A fost o perioadă când Ceauşescu întreba: „Ce părherhe are arhitectul-şef?” La început, părea că îl interesa ce cred eu, iar eu încercam să-i influenţez gândirea. Din nefericire n-a funcţionat acest mecanism, aşa cum mi-aş fi dorit, cu regret.

– Aţi călătorit peste hotare enorm până şi după `89, aţi fost martorul transformărilor democratice a României, inclusiv pe plan politic şi economic. De ce credeţi că integrarea europeană a României e încă departe de sfârşit?

– Pentru că este un proces foarte complex din toate punctele de vedere. Progresul material nu este uşor de obţinut şi acesta nu este singurul domeniu, în care trebuie să ai rezultate. Pe lângă rezultatele din interiorul ţării, mai sunt şi o serie de cerinţe în planul complex al reglementărilor la scară internaţională globală, precum şi regional europeană. Pe vremuri exista cerinţa de a te supune unei Înalte Porţi. Cunoaştem exemplele din trecutul Europei.

Ordinea între ţări, de exemplu în cazul nostru, o stabileau marile imperii cum erau fie Imperiul Otoman, Imperiul Rus, Imperiul Austro-Ungar etc. Iar secolul XX a fost martorul dominaţiei nefericite în Europa a Germaniei şi a Uniunii Sovietice. Aşa ceva nu mai este de conceput astăzi. Mentalitatea generală, cel puţin din punct de vedere teoretic, s-a schimbat.

Desigur că este foarte important, ca pe baza intereselor majorităţii ţărilor, în cazul nostru al celor europene, tendinţele eventuale de dominaţie să fie controlate şi eliminate, instaurându-se o egalitate reală între ţările continentului. Pentru implementarea acestei egalităţi, inclusiv de reducere a decalajelor în dezvoltarea economică şi implicit socială a ţărilor Europei, va mai fi nevoie de timp. Desigur că este un fel de joc dublu, dar participând speri să obţii nişte rezultate. La nevoie accepţi nişte limitări benevole şi justificate a unei independenţe fără limite, deoarece angajamentul european aduce nişte avantaje. De altefel, cel puţin în principiu, s-a terminat cu statele, care fac ce vor şi sunt independente din toate punctele de vedere, inclusiv ignorând şi încălcând drepturile altora.

„Idealul meu: să fie bine României şi românilor”

– În tinereţe, aţi pornit de la liceul capitalei de Nord a Basarabiei, aţi avut nişte idealuri pe care susţineţi că nu le-aţi trădat niciodată…

– Da, aşa consider. Pentru început eu nu am avut idealuri, în special, mondiale. De altfel pe vremea adolescenţei şi tinereţii mele globalizarea nu era ca acum o noţiune general acceptată. Idealul meu a fost şi este şi acum, în primul rând cel românesc: adică să-i fie bine României şi românilor, dar fără a încălca drepturile şi bunăstarea unei alte ţări sau ale unui alt popor. Acesta este adevăratul patriotism. Am fost educat să fiu român şi să iubesc România.

Pentru mine importantă era România Mare, bunăstarea în toate provinciile la un loc, în graniţele fireşti ale ţării. În acelaşi timp, sunt conştient, că nicio ţară nu poate exista singură. La fel şi România. În consecinţă, trebuie să fim membrii unei lumi civilizate – dar libere şi sigure, fără să fim ameninţaţi de vreo subjugare. Acesta e şi acum idealul meu, dar în formula bineînţeles occidentală. Faţă de aceste cerinţe, consider că ONU răspunde acestor necesităţi. Desigur că există în mod logic şi organisme internaţionale la nivel continental, fiind şi ele necesare.

„Să ne bucurăm de bunăstare, dar fără să renunţăm la idealurile noastre”

Uniunea Europeană este un exemplu de acest fel. Participarea la un asemenea organism este necesară şi utilă. Dar această participare trebuie făcută aşa, încât de dragul unor avantaje de moment, să nu se sacrifice niciodată interesul naţional al vreunei ţări, şi cu atât mai puţin al României. Relaţiile între state trebuie să se desfăşoare şi să fie reglementate pe baza unei egalităţi reale între drepturile ţărilor. Deci, trebuie să fim mereu atenţi, la ce ni se oferă în cadrul oricărui organism suprastatal, începând cu Uniunea Europeană. Fără, însă, a uita niciun moment, că acolo este locul, atât al Românei, cât şi al R. Moldova.

– Sistemele educaţionale din România şi R. Moldova împărtăşesc asemenea rigori?

– Mi-e teamă că în prezent din cauza unor aspiraţii la un confort mai ridicat, constatat pe plan internaţional, oamenii ajung să confunde internaţionalismul cu bunăstarea. În realitate, eu consider, că este normal să facem eforturi să ne bucurăm de bunăstare, dar fără să renunţăm în primul rând la idealurile noastre de români. Deci, fiecare dintre noi trebuie să fie şi patriot, şi internaţionalist, fără să existe însă vreo contradicţie între aceşti termeni.

Angelina Olaru

Loading Facebook Comments ...

1 Comment

Add a Comment
  1. TRAIASCA ROMANIA MARE IN VECHILE HOTARE
    DIN ANUL 1918 DINTRE NISTRU SI TISA !
    ———————————————————————————–

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

What is 9 + 9 ?
Please leave these two fields as-is:
IMPORTANT! To be able to proceed, you need to solve the following simple math (so we know that you are a human) :-)
Consiliul Unirii © 2015 Frontier Theme