Anul acesta se împlinesc 95 de ani de la unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu patria mamă – România. Prin unirea acestor provincii româneşti s-a încheiat procesul de eliberare a românilor, care s-au aflat sub stăpâniri străine.
Armata română a sprijinit ferm acţiunile politico-diplomatice şi militare ale 
Guvernului României, din perioada anilor 1914-1916, pentru desăvârşirea procesului de făurire a statului naţional unitar român. În aceşti ani s-a intensificat procesul de instruire a tinerilor recruţi şi a rezerviştilor, prin desfăşurarea unor exerciţii, aplicaţii şi manevre militare pe terenurile de instrucţie din unităţi şi în zonele viitoarelor acţiuni de luptă probabile. În perioada celor doi ani de neutralitate, 1914-1916, Guvernul României şi-a intensificat activitatea politică, diplomatică şi culturală, studiind posibilităţile pentru intrarea ţării în război, alături de alianţa care-i garanta eliberarea românilor aflaţi sub stăpâniri străine: Tripla Alianţă, formată din Germania şi Austro-Ungaria, şi Tripla Înţelegere (Antanta), formată din Anglia, Franţa şi Rusia.
La data de 4/17 august 1916, Guvernul României a semnat Tratatul de alianţă şi Convenţia militară cu Antanta, prin reprezentantul său Rusia, încununând efortul stăruitor de apărare a independenţei de stat şi de pregătire a cadrului luptei armate de eliberare naţională şi întregire statală. În baza înţelegerii militare, Franţa şi Anglia s-au angajat să furnizeze Armatei României mitraliere, tunuri şi alte mijloace de luptă, să deschidă un nou front de la Salonic. Rusia s-a angajat să trimită pe teritoriul ţării noastre Armatele 4 şi 6 Ruse şi un Corp de Armată în Dobrogea, precum şi înlesnirea transportului armamentului din Franţa şi Anglia prin Extremul Orient până în Moldova şi Muntenia. Consiliul de Coroană al României a hotărât declararea stării de război cu Austro-Ungaria, la data de 14/27 august 1916.
Ostaşii ţării, care au fost educaţi în familie, şcoală, biserică, armată, precum şi cu ajutorul instituţiilor de cultură aşteptau cu mari emoţii momentul intrării în luptă. Ei au vibrat la unison cu întregul popor. Unul dintre ei, locotenentul Dumitru Zotta, din Regimentul 16 Infanterie Suceava-Fălticeni, nota: „Doi ani de aşteptare ne încercaseră greu răbdarea. Ziua mult dorită se întrezărea că vine (…). Spre Ardeal. Vestea că plecăm la frontieră se răspândi ca fulgerul în tot satul. La ora unu, munţii răsunau de ecoul puternic al semnalului de adunare şi înaintare al corniştilor. (…) Toată lumea era în adevărată sărbătoare” (Maior D.Zotta, „Clipe din învălmăşagul luptelor pentru întregirea neamului”, Chişinău, 1927, pag. 5-6).
În noaptea de 14/15 – 27/28 august 1916, Armata Română a declanşat campania de eliberare a Transilvaniei şi Bucovinei de sub dominaţia austro-ungară. După 300 de ani de la actul întregitor al lui Mihai Viteazul, ostaşii ţării, animaţi de cel mai fierbinte patriotism, înaintau pe străvechiul pământ strămoşesc de la nord şi vest de Carpaţi, vestind că sosise ceasul mult aşteptat al împlinirii celor mai înalte aspiraţii de unitate şi eliberare ale naţiunii române. Trei armate române – 1, 2 şi de Nord – s-au angajat în operaţia strategică eliberatoare, pe întregul front, de-a lungul Carpaţilor Orientali şi Meridionali. Ofensiva a început prin „deschiderea” trecătorilor de către trupele din acoperire, care au trecut la acţiune chiar în seara zilei de 14/27 august, la ora 21:00, cu misiunea de-a ocupa poziţiile inamice situate la circa 15 km dincolo de frontieră. În ansamblul ofensivei generale executate pentru eliberarea Transilvaniei, fiecare armată a executat o operaţie ofensivă de sine stătătoare.
Trupele române erau animate de credinţa legitimă în justeţea cauzei pe care o serveau. Înaltul Ordin de Zi din 15/28 august 1916 preciza: „Fraţii noştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde. Umbrele marilor voievozi Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare, ale căror rămăşiţe zac în pământurile ce veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţă, ca vrednici urmaşi ai ostaşilor, care au învins la Vaslui, la Călugăreni şi la Plevna. Veţi lupta alături de marile naţiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă aşteaptă. Cu bărbăţie să-i îndurăm greutăţile şi izbânda va fi a noastră. Arătaţi-vă demni de gloria străbună. De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta şi vă va slăvi” (Monitorul Oficial, nr. 108, din 15/28 august 1916, pag. 5417-5418).
Desprinzându-se din istoria noastră milenară „pentru a mai săvârşi încă odată gestul strămoşesc al jertfei de sine şi al iubirii de ţară, neam şi de pământ”, ţăranii soldaţi, care constituiau masa oştirii eliberatoare, „mergeau… să-şi împlinească a doua menire a lor: după munca pământului sfânt, apărarea lui împotriva duşmanilor străini” (Eugen Lovinescu, „În marginea epopeii. Note de război”, Bucureşti, 1919, pag. 4). Până la sfârşitul lunii septembrie 1916 cele trei armate române, susţinute şi de populaţia civilă, au desfăşurat lupte grele în Transilvania, ajungând până pe aliniamentul Orşova-Sighişoara.
De la 1 octombrie 1916, efectivele Armatei 1-a Austro-Ungare au început o puternică ofensivă spre Carpaţii Orientali, punând în pericol Moldova. Marele Cartier General al Armatei României a dirijat câteva mari unităţi spre aliniamentul Carpaţilor Orientali şi Meridionali, pentru a împiedica pătrunderea inamicului în zona interioară. După lupte dârze, soldate cu mari pierderi umane şi materiale, ostaşii din Armata de Nord (nr.4), comandată de generalul Constantin Prezan, au oprit la graniţa de nord trupele austro-ungare. Sosite în ajutorul trupelor din Moldova, efectivele Diviziei 15 Infanterie, comandate de generalul Eremia Grigorescu, au luptat la Oituz, alături de ostaşii moldoveni, cu un eroism legendar, sub deviza : „Pe aici nu se trece”.
Armata 1-a Română, avându-l la comandă, de la data de 11/24 octombrie, pe viteazul general Ion Dragalina, a luptat pe Valea Jiului şi Valea Oltului, opunându-se cu înverşunare ofensivei dezlănţuite de Armata a 9-a Germană, comandată de generalul Falkenhayn. Rănirea gravă în lupte, în apropiere de mănăstirea Lainici, şi apoi decesul generalului Dragalina şi a generalului David Praporgescu, pe Valea Oltului, precum şi suplimentarea forţelor germane şi austro-ungare în Transilvania au slăbit rezistenţa trupelor române, care s-au retras prin lupte grele spre Târgovişte şi apoi, de la 27 noiembrie/9 decembrie, spre Buzău şi Râmnicu Sărat.
Atacarea Dobrogei în noaptea de 18/31 august 1916, de către trupele bulgare, sprijinite de trupe turceşti şi germane, fără declaraţie de război, au determinat trupele româneşti, ruseşti şi sârbe, dislocate în Dobrogea, să desfăşoare crâncene lupte de apărare. Înfrângerile suferite de către români la Turtucaia şi Silistra au determinat Marele Cartier General din Armata României, la propunerea generalului Alexandru Averescu, să oprească ofensiva Armatei Române în Transilvania, să disloce Diviziile 2, 12 şi 20 Infanterie de la Armata 1-a şi Diviziile 5, şi 15 Infanterie de la Armata a 2-a, în sudul ţării, pentru a împiedica inamicul să pătrundă din Bulgaria peste graniţă. Desfăşurarea manevrei militare de la Flămânda, în perioada 18-22 septembrie, a fost întreruptă ca urmare a timpului nefavorabil şi a începerii puternicei ofensive militare germane şi austro-ungare în Transilvania.
O parte a efectivelor Armatei 1-a, Armatei a 2-a şi a Armatei a 3-a, care a acţionat în Dobrogea au fost folosite în bătălia Bucureşti – Neajlov (16-20 noiembrie 1916), însă au fost înfrânte. Trupele germane, bulgare şi turce, conduse de vestitutul feldmareşal Mackensen, au ocupat Bucureştiul şi apoi Ploieştiul, în ziua de 27 noiembrie/9 decembrie 1916.
Marele Cartier General al Armatei Române a ordonat marilor unităţi şi unităţilor din armata română să se retragă spre Moldova. La 29 decembrie 1916/10 ianuarie 1917, prin trecerea la apărare de ambele părţi, campania de pe frontul român s-a oprit, marile unităţi şi unităţile militare române retrăgându-se în apărare în poarta Focşanilor. Conform Ordinelor Marelui Cartier General, unităţile militare din Moldova au început reorganizarea, completându-şi efectivele. La data de 3 noiembrie 1916, în baza Ordinului Marelui cartier General nr. 294 s-a înfiinţat la Târgu Neamţ, Batalionul de Vânători de Munte, folosindu-se efectivele Şcolii de Schiori, înfiinţată în octombrie 1916. Batalionul s-a transformat la data de 2 noiembrie 1917 în Regimentul 8 Vânători de Munte, care a participat la Campania militară din 1919, în Ungaria. Crâncenele bătălii pentru apărarea Dobrogei, Carpaţilor, Olteniei şi Munteniei, deşi au fost desfăşurate nefavorabil pentru România, au dovedit eroismul ostaşilor ţării, care au apărat pas cu pas pământul patriei, impresionând şi producând admiraţie, chiar şi în tabăra adversă. Armata Română a pierdut în câncenele lupte din toamna anului 1916 peste 250.000 luptători (morţi, răniţi şi dispăruţi).
În perioada ianuarie-iunie 1917, Marele Cartier General (şef, generalul Constantin Prezan) ajutat de Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul Matias Henry Berthelot, a luat măsuri de reorganizare a Armatei Române pe două armate: Armata 1-a şi Armata a 2-a. Au fost completate efectivele sale la 700.000 de oameni, din care 460.000 constituiau armata de operaţii. O atenţie deosebită s-a acordat dotării cu mijloace de luptă. Procesul de instruire s-a desfăşurat sub directa conducere a Marelui Cartier General, condus de generalul Constantin Prezan şi cu ajutorul substanţial al Misiunii Militare Franceze.
Pe frontul românesc s-au desfăşurat, în vara anulu 1917, trei mari bătălii, înscrise în triunghiul morţii, cunoscute şi sub denumirea de bătăliile de la Porţile Moldovei : ofensiva de la Mărăşti, desfăşurată în zona depresiunii Zăbrăuţului şi Vrancei (9/22 iulie – 19 iulie/1 august 1917) de către ostaşii Armatei a 2-a Române (Diviziile 1 Infanterie Turnu Severin, 3 Infanterie Târgovişte, 6 Infanterie Focşani, 8 Infanterie Botoşani) comandate de generalul Alexandru Averescu. Pierderile românilor în bătălia Mărăştilor au fost de 110 ofiţeri şi 4782 soldaţi, morţi, răniţi şi dispăruţi ; marea bătălie de la Mărăşeşti, desfăşurată iniţial în perioada 10/23 iulie – 12/25 iulie (lupte ofensive) şi apoi în perioada 25 iulie/7august – 21 august/6 septembrie 1917 (în apărare), desfăşurate de Armata 1-a Română, sub comanda generalilor Constantin Cristescu şi Eremia Grigorescu (de la 25 iulie 1917); bătălia de la Oituz, desfăşurată în perioada 26 iulie/8 august – 29 august/14 septembrie 1917, în lupte de apărare, conduse de generalul Alexandru Averescu. Aceste bătălii au produs mari pierderi în rândurile armatelor române, ruse, germane şi austro-ungare. Pierderile în marea bătălie de la Mărăşeşti (morţi, răniţi şi dispăruţi), care a durat 29 de zile au fost următoarele: 27.410 români (din Diviziile 13 Infanterie Ploieşti, 5 Infanterie Buzău, 9 Infanterie Constanţa, 10 Infanterie Tulcea, 14 Infanterie Iaşi şi 2 Cavalerie Iaşi), 25.650 ruşi din Armata a 4-a Rusă şi 60-65.000 ostaşi germani din Armata a 9-a Germană, comandată de vestitul feldmareşal Mackensen.
Pierderile suferite de Armata Germană la Mărăşeşti, a determinat Comandamentul Militar German să renunţe definitiv la orice veleităţi ofensive şi să treacă la apărare.
Concomitent cu acţiunea de la sud de Carpaţi, inamicul a trecut la ofensivă şi pe Valea Oituzului, pentru a străpunge apărarea trupelor româno-ruse de aici şi a face joncţiunea cu trupele comandate de feldmareşalul Mackensen, ce avansau pe valea Siretului. Această misiune a condus-o generalul Friedrich von Gerok, comandant al Armatei Austro-Ungare, dislocată în Carpaţii Orientali.
Manevra de învăluire imaginată de Comandamentul Puterilor Centrale, prin care se dorea prinderea într-un cleşte a forţelor principale române şi ruse din Carpaţii de Curbură şi din poarta Focşanilor a eşuat. Pierderile Armatei a 2-a Române la Oituz (Diviziile 6 Infanterie din Focşani, 7 Infanterie din Roman, 12 Infanterie din Bucureşti, 15 Infanterie din Constanţa, 3 Infanterie din Târgovişte, 1 Cavalerie din Craiova, Brigada 1 Grăniceri au fost însemnate, cifrându-se la 12.350 de militari morţi, răniţi şi dispăruţi). Prin suita de victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, Armata Română şi-a luat o binemeritată revanşă faţă de înfrângerile din toamna anului 1916.
Pe frontul din Moldova, tratativele de armistiţiu ale Comandamentului Rus au început la data de 20 noiembrie/3 decembrie 1917 şi s-au încheiat la 22 noiembrie/5 decembrie 1917. La aceste tratative a fost nevoit să participe şi guvernul României, care a încheiat armistiţiul la Focşani, la 26 noiembrie/9 decembrie 1917. A urmat Tratatul de Pace încheiat de ruşi la Brest Litovsk, în februarie 1918 şi de la Bucureşti, încheiat de guvernul României la 24 aprilie/7 mai 1918, prin care i s-au impus României obligaţii economice, financiare şi militare deosebit de grele, pierderea unor importante teritorii (Dobrogea şi ajustări pe crestele Carpaţilor) şi reducerea efectivelor armatei. Efectivul total al armatei a fost stabilit la 20.000 de infanterişti, 3.200 cavalerişti şi 9.000 artilerişti. Armata a fost demobilizată până la data de 30 iunie 1918. Acest tratat nu a fost semnat de regele Ferdinand.
Ca urmare a puternicei ofensive desfăşurate de armata franceză, de la Salonic spre Balcani, care a obligat Bulgaria să capituleze la data de 16 septembrie 1918, la data de 27 octombrie/9 noiembrie 1918 România a intrat din nou în război. Guvernul condus de generalul Constantin Coandă a remis în acea zi, feldmareşalului von Mackensen un ultimatum, prin care cerea trupelor de sub comanda sa, să evacueze teritoriul ocupat, în 24 de ore. Tot în acea zi, regele Ferdinand I comunica preşedintelui Franţei că, România reia lupta pentru triumful cauzei naţionale şi europene. Prin Înaltul Decret nr. 3.179, din 27 octombrie/9 noiembrie 1918, Armata României a fost remobilizată la data de 28 octombrie 1918.
Datorită terorii exercitate de gărzile maghiare în Transilvania, Consiliul Naţional Român de aici a cerut sprijin Guvernului Român de la Iaşi. În consecinţă, la 5/18 noiembrie Marele Cartier General a dispus ca trupele române să intre grabnic în Transilvania, pentru a asigura ordinea, liniştea, viaţa şi avutul locuitorilor. Astfel, Divizia 7 Infanterie Roman, comandată de generalul Traian Moşoiu, născut la Tohan, judeţul Braşov, a fost concentrată în zona Topliţa – Ditrău – Gheorghieni, iar Divizia 1 Vânători (Infanterie-vânători de câmp) în zona Miercurea Ciuc – Sân Dămăcuş. Pe Valea Oltului şi Valea Jiului au fost concentrate Divizia 6 Infanterie Focşani şi Divizia 2 Vânători (Infanterie-vânători de câmp), iar ulterior şi alte mari unităţi şi unităţi militare româneşti.
Unităţile militare româneşti au apărat Marea Unire înfăptuită la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Întrucât, membrii delegaţiilor din judeţele aflate în vestul ţării, care au participat la adunarea de la Alba Iulia, au fost arestaţi şi persecutaţi de către administraţia maghiară, Armata Română a început acţiuni de luptă spre vest, în luna decembrie 1918, ajungând pe aliniamentul : Satu Mare, Sălaj, Bihor, Arad. Cu aprobarea Consiliului Militar Suprem Interaliat, Armata Română a alungat administraţia maghiară şi trupele maghiare în luna aprilie 1919 până la Tisa. Între localităţile eliberate în vestul ţării s-a înscris şi oraşul Oradea, eliberat la data de 20 aprilie 1919.
Bela Kun (conducătorul sovietelor instituite la Budapesta în martie 1919) prin înţelegere cu Lenin, conducătorul Rusiei bolşevice, a atacat cu armata maghiară, în iunie 1919 armata cehă şi numai intervenţia hotărâtă a armatei române i-a potolit pe maghiari. Totuşi, trupele maghiare au început, prin surprindere, o nouă ofensivă împotriva armatei române, la data de 20 iulie 1919. Această situaţie a obligat Armata Română să treacă Tisa, la 27 iulie 1919. Înaintând cu hotărâre în pusta maghiară, armata română a intrat în Budapesta, în ziua de 3 august 1919, primii pătrunzând în oraş ostaşii din cele 4 escadroane de roşiori, din Brigada 5 Roşiori Tecuci. În ziua de 4 august a intrat în oraş şi grosul armatei, printre ei remarcându-se şi ostaşii Diviziei 1 Vânători de câmp. Ca urmare a cererilor adresate de noua administraţie maghiară la Consiliul Militar Suprem Interaliat de la Paris, România a început retragerea armatei române din Ungaria, la data de 3 septembrie 1919.
Armata Română a intervenit, la cererea Sfatului Ţării din Republica Moldovenească, adresată Guvernului României, în ianuarie 1918, apărând Basarabia împotriva trupelor ruse şi ucrainiene, care refuzau să se retragă dincolo de Nistru. De asemenea, armata română a răspuns cererilor bucovinenilor, alungând peste graniţă ocupanţii ucrainieni.
Având o populaţie de 7.771.341 locuitori, statul român a chemat sub arme, încă de la intrarea sa în război, 833.600 combatanţi. Pe parcursul celor aproape 1.200 de zile de acţiuni militare, cei peste 1.000.000 luptători rulaţi pe front s-au acoperit de glorie pe Carpaţi şi Dunăre, în trecători şi în Câmpia Română, la porţile Moldovei şi în vestul Apusenilor. Peste 600.000 luptători au căzut în lupte: 2.331 ofiţeri şi 216.966 soldaţi morţi, 310.703 au fost răniţi sau au fost daţi dispăruţi, ei contribuind la înfăptuirea şi apărarea marii uniri. Acestora li se adaugă cei peste 250.000 de civili morţi, ca urmare a bătăliilor desfăşurate pe teritoriul ţării, rănilor produse de război şi tifosului exantematic. De asemenea, cercetările estimative prezintă circa 50.000 de morţi pentru românii transilvăneni în anii 1914-1918, care au luptat în armata austro-ungară.
Din iniţiativa Ministerului de Război din România, în colaborare cu Biserica Ortodoxă Română la data de 12 septembrie 1919 s-a înfiinţat Societatea Mormintelor Eroilor Căzuţi în Război, transformată în 1927 în Societatea Mormintelor Eroilor şi în 1940 în Aşezământul „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor, care au adunat osemintele bunicilor noştri căzuţi în luptele de pe Valea Jiului, Valea Oltului, Valea Prahovei, Dobrogea, Bucureşti-Neajlov, Transilvania, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Basarabia, Bucovina şi Ungaria în cele 14 mausolee şi 106 cimitire militare de onoare, construirea unor monumente ale eroilor şi omagierea eroilor în fiecare an de Ziua Eroilor, sărbătoare aprobată de guvernul României începând din 1922, în ziua când se sărbătorea înălţarea Domnului Nostru Iisus Hristos la Ceruri şi cu prilejul celorlalte sărbători naţionale şi religioase.
Bibliografie:
1. Istoria Militară a Poporului Român, volumul V, Editura Militară, 1988
2. Reforma Militară şi Societatea în România (1878-2008), Editura Militară, 2009
3. Mihai (Michael) Babele, Mareşal Alexandru Averescu, Cartea a II-a, Editura Sofart Studio, 2012
4. col. (r.) dr. Petre Otu, Revista România Eroică, nr. 1-2/2011, pag. 61
5. col. (rtr.) Constantin Chiper, Cronica Militară a judeţului Prahova, Editura Scrisul Prahovean, Ceraşu, 2012
col. (rtr.) Constantin Chiper
Loading ...