Consiliul Unirii

Unirea Face Puterea

ÎNFĂPTUIREA ŞI APĂRAREA MARII UNIRI DIN 1918. CONTRIBUŢIA ARMATEI ROMÂNE

s604x0_armata-romanaÎn anul 2018, declarat an al Centenarului Marii Uniri s-au împlinit 100 de ani de la unirea Basarabiei (27 martie / 9 aprilie 1918) Bucovinei (15/28 noiembrie 1918) şi Transilvaniei  (18 noiembrie / 1 decembrie 1918) cu patria mamă, România. Prin unirea acestor provincii s-a încheiat procesul de eliberare a românilor care s-au aflat sub stăpâniri străine.

Armata română a sprijinit ferm acţiunile politico-diplomatice şi militare ale guvernului României, din perioada anilor 1914-1916, pentru desăvârşirea procesului de făurire a statului naţional unitar român. În aceşti ani s-a intensificat procesul de instruire a tinerilor recruţi şi a rezerviştilor, prin desfăşurarea unor exerciţii, aplicaţii şi manevre militare pe terenurile de instrucţie din unităţi şi în zonele viitoarelor acţiuni de luptă probabile.

În perioada celor doi ani de neutralitate, 1914-1916, guvernul României şi-a intensificat activitatea politică, diplomatică şi culturală, studiind posibilităţile pentru intrarea ţării în război, alături de alianţa care-i garanta eliberarea românilor aflaţi sub stăpâniri străine: Tripla Alianţă, formată din Germania şi Austro-Ungaria, şi Tripla Înţelegere (Antanta), formată din Anglia, Franţa şi Rusia.

La data de 4/17 august 1916, guvernul României a semnat Tratatul de alianţă şi Convenţia militară cu Antanta, prin reprezentantul său, Rusia, încununând efortul stăruitor de apărare a independenţei de stat şi de pregătire a cadrului luptei armate de eliberare naţională şi întregire statală. În baza înţelegerii militare, Franţa şi Anglia s-au angajat faţă de România să furnizeze armatei române mitraliere, tunuri, avioane şi alte mijloace de luptă, precum şi să deschidă un nou front de luptă de la Salonic. Rusia s-a angajat să trimită pe teritoriul ţării noastre Armatele a 4-a şi a 6-a Ruse şi un corp de armată în Dobrogea (200.000 de ostaşi), precum şi înlesnirea transportului armamentului din Franţa şi Anglia, prin Extremul Orient, până în Moldova şi Muntenia. Consiliul de Coroană al României a hotărât declararea stării de război cu Austro-Ungaria, la data de 14/27 august 1916.

Ostaşii ţării, educaţi în familie, şcoală, biserică, armată, precum şi cu ajutorul  instituţiilor de cultură aşteptau cu mari emoţii momentul intrării în luptă. Ei au vibrat la unison cu întregul popor. Unul dintre ei, locotenentul Dumitru Zotta, din Regimentul 16 Infanterie Suceava-Fălticeni, nota: „Doi ani de aşteptare ne încercaseră greu răbdarea. Ziua mult dorită se întrezărea că vine (…). Spre Ardeal. Vestea că plecăm la frontieră s-a răspândit ca fulgerul în tot satul. La ora unu, munţii răsunau de ecoul puternic al semnalului de adunare şi de înaintare al corniştilor. (…) Toată lumea era în adevărată sărbătoare” (maior D. Zotta, „Clipe din învălmăşagul luptelor pentru întregirea neamului”, Chişinău, 1927, pag. 5-6).

În noaptea de 14/15 – 27/28 august 1916, Armata Română a declanşat Campania militară de eliberare a Transilvaniei şi Bucovinei de sub dominaţia austro-ungară. După 300 de ani de la actul întregitor al lui Mihai Viteazul, ostaşii ţării, animaţi de cel mai fierbinte patriotism, înaintau pe străvechiul pământ strămoşesc de la nord şi vest de Carpaţi, vestind că sosise ceasul mult aşteptat al împlinirii celor mai înalte aspiraţii de unitate şi eliberare ale naţiunii române.

Trei armate române – 1, 2 şi 4 (de Nord) – s-au angajat în operaţia strategică eliberatoare, pe întregul front, de-a lungul Carpaţilor Orientali şi Meridionali. Ofensiva a început prin „deschiderea” trecătorilor de către trupele din acoperire, care au trecut la acţiune chiar în seara zilei de 14/27 august, la ora 21:00, cu misiunea de-a ocupa poziţiile inamice situate la circa 15 km dincolo de frontieră. În ansamblul ofensivei generale executate pentru eliberarea Transilvaniei, fiecare armată a executat o operaţie ofensivă de sine stătătoare.

Trupele române erau animate de credinţa legitimă în justeţea cauzei pe care o serveau. Înaltul Ordin de Zi din 15/28 august 1916 preciza: „Fraţii noştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde. Umbrele marilor voievozi Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare, ale căror rămăşiţe zac în pământurile ce veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţă, ca vrednici urmaşi ai ostaşilor, care au învins la Vaslui, la Călugăreni şi la Plevna. Veţi lupta alături de marile naţiuni cu care ne-am unit. O luptă aprigă vă aşteaptă. Cu bărbăţie să-i îndurăm greutăţile şi izbânda va fi a noastră. Arătaţi-vă demni de gloria străbună. De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta şi vă va slăvi” (Monitorul Oficial, nr. 108, din 15/28 august 1916, pag. 5417-5418).

Desprinzându-se din istoria noastră milenară „pentru a mai săvârşi încă odată gestul strămoşesc al jertfei de sine şi al iubirii de ţară, neam şi de pământ”, ţăranii soldaţi, care constituiau masa oştirii eliberatoare, „mergeau… să-şi împlinească a doua menire a lor: după munca pământului sfânt, apărarea lui împotriva duşmanilor străini” (Eugen Lovinescu, „În  marginea epopeii. Note de război”, Bucureşti, 1919, pag. 4). Până la sfârşitul lunii septembrie 1916 cele trei armate române, susţinute şi de populaţia civilă, au desfăşurat lupte grele în Transilvania, ajungând pe aliniamentul Orşova-Sighişoara, pe cursul superior al Mureşului.

De la 1 octombrie 1916, efectivele Armatei 1-a Austro-Ungare au început o puternică ofensivă spre Carpaţii Orientali, punând în pericol Moldova. Marele Cartier General al Armatei României a dirijat câteva mari unităţi spre aliniamentul Carpaţilor Orientali şi Meridionali, pentru a împiedica pătrunderea inamicului în zona interioară. După lupte dârze, soldate cu mari pierderi umane şi materiale, ostaşii din Armata de Nord (nr. 4), comandată de generalul Constantin Prezan, au  oprit la graniţa de nord trupele austro-ungare. Sosite în ajutorul trupelor din Moldova, efectivele Diviziei a 15-a Infanterie Dobrogea, comandate de generalul Eremia Grigorescu, au luptat la Oituz, alături de ostaşii moldoveni, cu un eroism legendar, sub deviza: „Pe aici nu se trece”.

Armata 1-a Română, avându-l la comandă, de la data de 11/24 octombrie, pe viteazul general Ion Dragalina («taica Dragalina» cum l-au numit ofiţerii în Şcoala Militară de Ofiţeri Infanterie), a luptat pe Valea Jiului şi Valea Oltului, opunându-se cu înverşunare ofensivei dezlănţuite de Armata a 9-a Germană, comandată de generalul Falkenhayn. Rănit grav în lupte, în apropiere de mănăstirea Lainici, pe Valea Jiului, generalul Ion Dragalina a murit în Spitalul Militar din Bucureşti. A murit şi generalul David Praporgescu, pe Valea Oltului. Moartea acestor generali şi a altor ofiţeri cu funcţii importante în structura de comandă a armatei, precum şi suplimentarea forţelor germane şi austro-ungare în Transilvania au slăbit rezistenţa trupelor române, care s-au retras, prin lupte grele, spre Târgovişte şi, apoi, de la 23 noiembrie / 6 decembrie, spre Buzău şi Râmnicu Sărat.

Atacarea Dobrogei în noaptea de 18/31 august 1916, de către trupele bulgare, sprijinite de trupe turceşti şi germane, au determinat trupele româneşti, ruseşti şi sârbe, dislocate în  Dobrogea, să desfăşoare crâncene lupte de apărare. Înfrângerile suferite de către români la Turtucaia şi Silistra au determinat Marele Cartier General din Armata României, la propunerea generalului Alexandru Averescu, să oprească ofensiva Armatei Române în Transilvania, să disloce Diviziile a 2-a, a 12-a şi a 20-a Infanterie de la Armata 1-a şi Diviziile a 5-a, şi a 15-a Infanterie de la Armata a 2-a, în sudul ţării, pentru a împiedica inamicul să pătrundă din Bulgaria peste graniţă.

Desfăşurarea manevrei militare de la Flămânda, în perioada 18-22 septembrie, a fost întreruptă ca urmare a timpului nefavorabil, a unor greşeli comise în asigurarea unităţilor cu mijloace de luptă şi a începerii puternicei ofensive  militare germane şi austro-ungare în Transilvania.

O parte a efectivelor Armatei 1-a, Armatei a 2-a şi Armatei a 3-a, care a acţionat în Dobrogea, a fost folosită în bătălia de apărare a capitalei Bucureşti (cunoscută şi sub denumirea de Bătălia de pe râurile Argeş – Neajlov, 16-20 noiembrie 1916), însă trupele române au fost înfrânte. De cealaltă parte, trupele germane, bulgare şi turce, conduse de vestitul feldmareşal Mackensen, au ocupat Bucureştiul şi apoi Ploieştiul, în ziua de 23 noiembrie / 6 decembrie 1916.

Marele Cartier General al Armatei Române a ordonat marilor unităţi şi unităţilor din armata română să se retragă spre Moldova. La 29 decembrie 1916/10 ianuarie 1917, prin trecerea la apărare de ambele părţi, campania de pe frontul român s-a oprit, marile unităţi şi unităţile militare române retrăgându-se în apărare în poarta Focşanilor.

La data de 3 noiembrie 1916, în baza  Ordinului Marelui Cartier General nr. 294 s-a înfiinţat, la Târgu Neamţ, Batalionul de Vânători de Munte, folosindu-se efectivele Şcolii de Schiori, înfiinţată în octombrie 1916. Batalionul Vânători de Munte s-a transformat, la data de 2 noiembrie 1917, în Regimentul 8 Vânători de Munte, care a participat la campania militară din 1919, în Ungaria.

Crâncenele bătălii pentru apărarea Dobrogei, Carpaţilor, Olteniei şi Munteniei, din Campania Militară a anului 1916, deşi au fost desfăşurate nefavorabil pentru România, au dovedit eroismul ostaşilor ţării, care au apărat pas cu pas pământul patriei, impresionând şi producând admiraţie, chiar şi în tabăra adversă. Armata Română a pierdut în câncenele lupte din toamna anului 1916 peste 250.000 luptători (morţi, răniţi şi dispăruţi).

În situaţia critică creată la sfârşitul anului 1916, în România s-au desfăşurat două evenimente deosebite la Iaşi: desfăşurarea adunării parlamentului şi guvernului României în localul Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, în cadrul căreia Cuvântarea marelui istoric român Nicolae Iorga a produs o vie impresie, îmbărbătând politicienii şi Armata Română să întreprindă măsuri ferme pentru refacerea Armatei Ronâne. De asemenea, refacerea guvernului României, prin cooptarea în guvernul liberal, la data de 24 decembrie 1916 a trei miniştri din partidul conservator, condus de Tache Ionescu, guvernul căpătând denumirea de guvern de uniune naţională, hotărât să acţioneze mai ferm pentru rezolvarea grelelor probleme cu care se confrunta poporul român.

În perioada ianuarie-iunie 1917, Marele Cartier General (şef, din decembrie 1916, generalul de divizie Constantin Prezan) ajutat de Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul Matias Henry Berthelot, a luat măsuri de reorganizare a Armatei Române pe două armate: Armata 1-a şi Armata a 2-a. Au fost completate  efectivele sale, care au crescut la 700.000 de oameni, din care 460.000 constituiau armata de operaţii. O atenţie deosebită s-a acordat dotării cu mijloace de luptă. Procesul de instruire s-a desfăşurat sub directa conducere a Marelui Cartier General, condus de generalul Constantin Prezan şi cu ajutorul substanţial al Misiunii Militare Franceze. Deosebit de importante pentru renaşterea Armatei Române au fost implicarea Regelui Ferdinand I, a Parlamentului şi a Guvernului României, care au asigurat măsurile pentru împroprietărirea ostaşilor luptători cu pământ şi a participării lor la viaţa politică a ţării.

Pe frontul românesc s-a desfăşurat Campania Militară din vara anului 1917, cuprinzând trei mari bătălii înscrise în triunghiul morţii şi al eroismului, cunoscute şi sub denumirea de eroicele bătălii de la Porţile Moldovei.

Prima dintre ele, ofensiva de la Mărăşti, s-a desfăşurat în zona depresiunii Zăbrăuţului şi Vrancei (9/22 iulie – 19 iulie / 1 august 1917), de către ostaşii Armatei a 2-a Române (Diviziile 1-a Infanterie Turnu Severin, a 3-a Infanterie Târgovişte (din anul 1923, în garnizoana Piteşti), a 6-a  Infanterie Focşani, a 8-a Infanterie Infanterie Botoşani), comandaţi de generalul de divizie Alexandru Averescu. Ofensiva armatei române la Mărăşti a fost pregătită de către artileria română, în zilele de 9 şi 10 iulie 1916. Pierderile românilor în  glorioasa bătălie a Mărăştilor au fost de 110 ofiţeri şi 4.782 de soldaţi (morţi, răniţi şi dispăruţi). Victoria Armatei a 2-a Române la Mărâşti a trezit conştiinţa luptătorilor români pentru apărarea patriei şi a libertăţii poporului român.

A doua din cele trei bătălii, Marea bătălie de la Mărăşeşti, s-a desfăşurat în perioada  24 iulie / 6 august – 19 august / 1 septembrie 1917, în apărare, şi a fost purtată de Armata 1-a Română, sub comanda generalilor Constantin Christescu şi Eremia Grigorescu (de la 30 iulie 1917). Pierderile în bătălia de la Mărăşeşti, au fost următoarele: 27.410 români, morţi, răniţi şi dispăruţi (din Diviziile a 13-a Infanterie Ploieşti, a 5-a Infanterie Buzău, a 9-a Infanterie Constanţa, a 10-a Infanterie Tulcea, a 14-a Infanterie Iaşi şi a 2-a Cavalerie Iaşi), 25.650 ruşi din Armata a 4-a şi a 6-a Rusă şi 60.000-65.000 de ostaşi germani din Armata a 9-a Germană, comandată de feldmareşalul Mackensen.

A treia bătălie, de la Oituz, s-a desfăşurat în perioada 26 iulie / 8 august – 29 august / 8 septembrie 1917, în lupte de apărare conduse de generalul de divizie Alexandru Averescu. Pierderile Armatei a 2-a Române la Oituz (Diviziile a 6-a Infanterie  Focşani, a 7-a Infanterie Roman, a 8-a Infanterie Botoşani, a 12-a Infanterie Bucureşti, a 15-a Infanterie Constanţa, a 3-a Infanterie Târgovişte, 1-a Cavalerie Craiova, Brigada 1-a Grăniceri) au fost însemnate, cifrându-se la 12.350 de militari morţi, răniţi şi dispăruţi.

Prin suita de victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, armata română şi-a luat o binemeritată revanşă faţă de înfrângerile din toamna anului 1916.

Manevra de învăluire imaginată de Comandamentul Puterilor Centrale, în decembrie 1916, prin care se dorea prinderea într-un cleşte a forţelor principale române şi ruse din Carpaţii de curbură şi din Poarta Focşanilor a eşuat.

Pe frontul din Moldova, tratativele de armistiţiu ale Guvernului Rus cu Puterile centrale au început la data de 20 noiembrie / 3 decembrie 1917 şi s-au încheiat la 22 noiembrie / 5 decembrie 1917. La aceste tratative a fost nevoit să participe şi Guvernul României, care a încheiat armistiţiul la Focşani, la 26 noiembrie / 9 decembrie 1917. A urmat Tratatul de Pace încheiat de ruşi la Brest Litovsk, în 28 ianuarie / 10 februarie 1918 şi apoi cel de la Bucureşti, încheiat de guvernul României la 24 aprilie / 7 mai 1918, prin care i s-au impus României obligaţii economice, financiare şi militare deosebit de grele, precum şi pierderea temporară a unor importante teritorii (Dobrogea şi ajustări pe crestele Carpaţilor) şi reducerea efectivelor armatei. Efectivul total al armatei a fost stabilit la 20.000 de infanterişti, 3.200 cavalerişti şi 9.000 artilerişti. Armata a fost demobilizată până la data de 30 iunie 1918. Acest tratat nu a fost semnat de Regele Ferdinand I, bine sfătuit de Regina Maria.

Ca urmare a puternicei ofensive desfăşurate de armata franceză, de la Salonic spre Balcani, care a obligat Bulgaria să capituleze la data de 16/29 septembrie 1918, la data de 27 octombrie / 9 noiembrie 1918 România a intrat din nou în război. Guvernul condus de generalul Constantin Coandă a remis, în acea zi, feldmareşalului von Mackensen un ultimatum, prin care cerea trupelor de sub comanda sa să evacueze teritoriul ocupat, în 24 de ore. Tot în acea zi, Regele Ferdinand I comunica preşedintelui Franţei că România reia lupta pentru triumful cauzei naţionale şi europene. Prin Înaltul Decret nr. 3.179, din 27 octombrie / 9 noiembrie 1918, Armata României a fost remobilizată, la data de 28 octombrie/10 noiembrie 1918.

Datorită terorii exercitate de gărzile maghiare în Transilvania, Consiliul Naţional Român de aici a cerut sprijin Guvernului Român de la Iaşi. În consecinţă, la 5/18 noiembrie Marele Cartier General a dispus ca trupele române să intre grabnic în Transilvania, pentru a asigura ordinea, liniştea, viaţa şi avutul locuitorilor. Astfel, Divizia a 7-a Infanterie Roman, comandată de generalul de divizie Traian Moşoiu, a fost concentrată în zona Topliţa – Ditrău – Gheorghieni, iar Divizia 1-a Vânători (Infanterie – Vânători de Câmp) în zona Miercurea Ciuc – Sân Dămăcuş. Pe Valea Oltului a fost concentrată Divizia a 6-a Infanterie Focşani şi pe Valea Jiului, Divizia a 2-a Vânători (Infanterie).

Unităţile militare româneşti au apărat Marea Unire înfăptuită la 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Întrucât membrii delegaţiilor din judeţele aflate în vestul ţării, care au participat la adunarea de la Alba Iulia, au fost arestaţi şi persecutaţi de către administraţia maghiară, Armata Română a început acţiuni de luptă spre vest, în luna decembrie 1918, ajungând pe aliniamentul: Satu Mare, Sălaj, Bihor, Arad. Cu aprobarea Consiliului Militar Suprem Interaliat, de la Paris, Armata Română a alungat administraţia maghiară şi trupele maghiare, în luna aprilie 1919, până la Tisa. Între localităţile eliberate în vestul ţării s-a înscris şi oraşul Oradea, la data de 20 aprilie 1919.

Bela Kun (conducătorul sovietelor instituite la Budapesta în martie 1919) prin înţelegere cu Lenin, conducătorul Rusiei bolşevice, a atacat cu armata maghiară, în iunie 1919, armata cehă şi numai intervenţia hotărâtă a armatei române i-a potolit pe maghiari. Totuşi, trupele maghiare au început, prin surprindere, o nouă ofensivă împotriva armatei române, la data de 20 iulie 1919. Această situaţie a obligat armata română să treacă Tisa, la 27 iulie 1919.

Înaintând cu hotărâre în pusta maghiară, Armata Română a intrat în Budapesta, în ziua de 3 august 1919, primii pătrunzând în oraş ostaşii din cele 4 escadroane de roşiori, din Brigada a 5-a  Roşiori Tecuci, comandată de colonelul Marcel Rusescu. În ziua de 4 august a intrat în oraş şi grosul armatei, printre ei remarcându-se şi ostaşii Diviziei 1 Vânători de Câmp (nu vânători de munte). Ca urmare a cererilor adresate de noua administraţie maghiară la Consiliul Militar Suprem Interaliat de la Paris, România a început retragerea armatei sale din Ungaria, la data de 3 septembrie 1919.

Armata Română a intervenit, la cererea Sfatului Ţării din Republica Moldovenească, adresată Guvernului României, în ianuarie 1918, apărând Basarabia împotriva trupelor ruse şi ucrainiene, care refuzau să se retragă dincolo de Nistru. Au luptat în Basarabia Divizia 11 Infanterie Slatina, comandată de generalul Ernest Broşteanu, născut în oraşul Roman, Divizia 13 Infanterie din Ploieşti, comandată de generalul Ion Popescu, Divizia a 5-a Infanterie Buzău, Divizia 1-a Vânători (Infanterie), Divizia 1-a Cavalerie Craiova, Divizia a 2-a Cavalerie Iaşi, Divizia fluvială şi alte unităţi militare.  De asemenea, armata română a răspuns cererilor bucovinenilor, alungând peste graniţă ocupanţii ucrainieni. Au participat unităţile militare subordonate Diviziei a 8-a Infanterie Botoşani, comandată de generalul Iacob Zadic.

Având o populaţie de 7.771.341 locuitori, statul român a chemat sub arme, încă de la intrarea sa în război, 833.600 combatanţi. Pe parcursul celor aproape 1.200 de zile de acţiuni militare, cei peste 1.000.000 luptători rulaţi pe front s-au acoperit de glorie pe Carpaţi şi Dunăre, în trecători şi în Câmpia Română, la porţile Moldovei şi în vestul Apusenilor. Peste 500.000 luptători au căzut în lupte: 2.331 ofiţeri morţi şi 216.966 soldaţi morţi, 310.703 militari au fost răniţi sau au fost daţi dispăruţi. Acestora li se adaugă cei peste 250.000 de civili morţi, ca urmare a bătăliilor desfăşurate pe teritoriul ţării, rănilor produse de război şi tifosului exantematic. De asemenea, cercetările estimative ale istoricilor noştri, prezintă circa 50.000 de morţi printre românii transilvăneni, în anii 1914-1918, care au luptat în armata austro-ungară.

Din iniţiativa Ministerului de Război din România, în colaborare cu Biserica Ortodoxă Română, la data de 12 septembrie 1919 s-a înfiinţat Societatea Mormintelor Eroilor Căzuţi în Război, transformată în 1927 în Societatea „Cultul Eroilor” şi în 1940 în Aşezământul „Regina Maria” pentru Cultul Eroilor, care au adunat osemintele bunicilor noştri căzuţi în luptele de pe Valea Jiului, Valea Oltului, Valea Prahovei, Dobrogea, Bucureşti-Argeş-Neajlov, Transilvania, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Basarabia, Bucovina şi Ungaria şi le-au depus în cele 13 mausolee şi 106 cimitire militare de onoare.

Au fost construite monumente ale eroilor şi aceştia au fost omagiaţi în fiecare an de Ziua Eroilor, sărbătoare aprobată de guvernul României începând din 1920, în ziua când se sărbătorea înălţarea Domnului Iisus Hristos la Ceruri.

Acţiunile dedicate Centenarului Marii Uniri, continuă şi în anii următori, conform planului de măsuri adoptat de guvernul României, însuşit şi susţinut permanent de Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” şi filialele sale judeţene.

 

Bibliografie:

  1. Istoria Militară a Poporului Român, volumul V, Editura Militară, 1988
  2. Reforma Militară şi Societatea în România (1878-2008), Editura Militară, 2009
  3. Mihai (Michael) Babele, Mareşal Alexandru Averescu, Cartea a II-a, Editura Sofart Studio, 2012
  4. Col. (ret.) dr. Petre Otu, Revista România Eroică, nr. 1-2/2011, pag. 61
  5. Col. (ret.) dr. Petre Otu, Revista România Eroică nr.1 (54), pag. 16-23
  6. Col. (ret.) Constantin Chiper, Cronica militară a judeţului Prahova, Editura Scrisul Prahovean, Ceraşu, 2012
  7. Col. (ret.) Constantin Chiper, Cronica militară a judeţului Vaslui, Editura Pim, Iaşi, 2012.

Col. (ret.) Constantin Chiper

Loading Facebook Comments ...

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Consiliul Unirii © 2015 Frontier Theme